Când banul încetează să mai fie un mijloc de a trăi și devine un stăpân al vieții
Una dintre cele mai subtile patimi despre care vorbesc Sfinții Părinți este iubirea de arginți. Ea nu se arată întotdeauna în chip vădit, prin zgârcenie sau prin dorința nestăpânită de îmbogățire. Uneori se ascunde chiar sub aparența prudenței, a grijii pentru viitor, a responsabilității față de familie sau, mai subtil, sub pretextul milosteniei.
Sfântul Ioan Scărarul o descrie fără ocolișuri: „Iubirea de argint este închinarea la idoli, fiica necredinței”. Cuvintele sunt aspre, dar ele descoperă adevărata dimensiune duhovnicească a acestei patimi. Problema nu este banul în sine. Banul poate hrăni un om flămând, poate îmbrăca un copil, poate ajuta un bolnav și poate sprijini o familie aflată în necaz. Răul începe atunci când inima omului își mută nădejdea de la Dumnezeu la avere.
În acel moment, banul nu mai este slujitor, ci stăpân.
De ce iubirea de arginți este o formă de idolatrie
Idolul este orice lucru creat căruia omul îi oferă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Pentru unul poate fi puterea, pentru altul slava, plăcerea sau propria persoană. Pentru iubitorul de arginți, idolul devine averea.
Omul începe să gândească: dacă am bani, sunt în siguranță. Dacă am suficiente economii, nimic nu mă poate amenința. Dacă îmi sporesc averea, viitorul meu este asigurat.
Pe nesimțite, ceea ce ar trebui să fie simplu instrument devine izvorul nădejdii sale.
De aceea Sfântul Ioan Scărarul numește iubirea de arginți „fiica necredinței”. În spatele acumulării fără măsură poate exista o frică adâncă: dacă Dumnezeu nu va purta grijă de mine? Dacă mâine voi rămâne fără cele necesare? Dacă voi îmbătrâni, dacă mă voi îmbolnăvi, dacă vor veni vremuri grele?
Sfântul surprinde această succesiune de temeri numind patima „scuză a bolilor, prezicătoare a bătrâneții, vestitoare a foametei, ghicitoarea secetei”.
Iubitorul de arginți trăiește într-un viitor imaginar, populat permanent de nenorociri. Și pentru fiecare nenorocire imaginată găsește aceeași soluție: să mai strângă ceva.
Numai că pragul la care va spune „acum este destul” se îndepărtează mereu.
Pretextul înșelător: „Strâng ca să pot ajuta”
Există o observație de o extraordinară finețe în cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Iubirea de arginți are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci”.
Omul poate spune: „Nu strâng pentru mine. Vreau să am mai mult ca să pot face bine”.
În aparență, intenția este frumoasă. Dar Sfântul avertizează asupra unei capcane: „Până când n-a strâns bani mulți, avarul se arată a fi milostiv; când însă devine posesorul unor averi mari, își ține mâinile închise”.
Este unul dintre paradoxurile patimii. Omul care are puțin își imaginează că va dărui atunci când va avea mult. Când dobândește însă mai mult, apar alte motive pentru care nu poate dărui încă.
Mai întâi trebuie să-și asigure viitorul. Apoi viitorul copiilor. Apoi să păstreze ceva pentru situații neprevăzute. Apoi apare o investiție care nu trebuie ratată. Și astfel milostenia promisă pentru „mai târziu” nu mai vine niciodată.
Patima nu spune neapărat: „Nu dărui”.
Spune ceva mult mai convingător: „Dăruiește, dar nu acum”.
Văduva care a avut foarte puțin și a dăruit foarte mult
Sfântul Ioan Scărarul aduce drept mărturie văduva săracă din Evanghelie. Ea nu avea averi și nici prisos. A pus în vistierie numai doi bănuți, însă Hristos a arătat că darul ei a fost mai mare decât al celor bogați, pentru că ceilalți dădeau din prisosul lor, iar ea a dat din sărăcia ei.
Adevărata milostenie nu începe, așadar, atunci când omul ajunge bogat. Începe atunci când inima sa devine milostivă.
Cine nu poate dărui puțin din puținul său nu are nicio garanție că va putea dărui mult atunci când va avea mult.
Milostenia nu este, în primul rând, o problemă de patrimoniu, ci una de inimă. Există oameni cu posibilități modeste care împart cu cel aflat în necaz și există oameni foarte bogați pentru care orice dar pare o pierdere.
De aceea, întrebarea creștinului nu trebuie să fie doar: „Cât am?”, ci mai ales: „Cât de legată este inima mea de ceea ce am?”
Averea poate lega sufletul prin griji
Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cel care a biruit această patimă a tăiat legătura grijilor care-l țintuiau în această lume”.
Este un cuvânt esențial.
Cu cât omul se atașează mai mult de avere, cu atât se înmulțesc grijile legate de ea. Cum să o păstreze? Cum să o sporească? Cum să nu o piardă? Ce se întâmplă dacă apare o criză? Dacă scade valoarea bunurilor? Dacă altcineva câștigă mai mult?
Astfel, averea pe care omul a strâns-o pentru a dobândi liniște poate ajunge să-i fure tocmai liniștea.
Nu înseamnă că un creștin trebuie să fie neglijent, să refuze munca, economisirea chibzuită sau responsabilitatea față de familie. Credința nu este sinonimă cu lipsa de prevedere. Diferența se află în stăpânirea inimii.
Una este să folosești cu responsabilitate bunurile primite și alta este să-ți pui în ele nădejdea.
Una este să ai bani și alta este ca banii să te aibă pe tine.
Iubirea de bani rănește și rugăciunea
Poate cea mai gravă consecință pomenită de Sfântul Ioan Scărarul privește însă rugăciunea: „Cel care este legat de dânsa nu va putea aduce niciodată lui Dumnezeu o rugăciune curată”.
De ce?
Pentru că trupul poate sta înaintea icoanei, în timp ce mintea stă înaintea vistieriei.
Buzele rostesc rugăciunea, dar gândurile socotesc câștiguri și pierderi. Omul Îi cere lui Dumnezeu pace, dar inima lui caută siguranța în lucrurile materiale.
Rugăciunea curată cere libertate lăuntrică. Nu neapărat lipsa bunurilor, ci lipsa robiei față de ele.
Un om poate fi sărac și profund iubitor de bani, dorindu-i neîncetat. Altul poate avea avere și să nu fie stăpânit de ea, folosind-o cu recunoștință și generozitate. Măsura adevărată nu este doar ceea ce se află în cont sau în casă, ci locul pe care averea îl ocupă în inimă.
Cum se vindecă iubirea de arginți
Vindecarea începe prin recunoașterea patimii. Omul trebuie să aibă curajul să se întrebe dacă nu cumva grija firească pentru ziua de mâine s-a transformat într-o teamă care îi conduce întreaga viață.
Apoi este nevoie de exercițiul concret al milosteniei.
Nu „când voi avea mai mult”, ci acum. Nu neapărat prin lucruri spectaculoase, ci prin fidelitatea darului mic. Un ajutor dat discret, o masă oferită celui lipsit, sprijinirea unei familii, a unui bătrân sau a unui bolnav pot deveni lovituri date egoismului din noi.
Milostenia adevărată desface degetele inimii strânse în jurul lucrurilor trecătoare.
Creștinul începe astfel să înțeleagă că el nu este proprietarul absolut al bunurilor sale, ci administratorul lor vremelnic. Nimic material nu va trece cu el dincolo de moarte, însă binele făcut prin aceste bunuri îl poate însoți înaintea lui Dumnezeu.
Bogăția care nu se pierde
Lumea îl numește bogat pe cel care a acumulat mult. Evanghelia schimbă însă măsura: cu adevărat bogat este omul care a învățat să dăruiască.
Iubirea de arginți promite siguranță, dar naște teamă. Promite libertate, dar poate aduce robie. Promite posibilitatea unei milostenii viitoare, dar găsește mereu un motiv pentru amânarea ei.
Milostenia face drumul invers: îl eliberează pe om de puterea lucrurilor și îi amintește că adevărata lui comoară nu este pe pământ.
De aceea, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul rămân o cercetare de conștiință pentru fiecare dintre noi. Nu ni se cere doar să vedem cât posedăm, ci să descoperim ce anume ne posedă.
Adevărata bogăție este libertatea inimii
Banul nu este un rău în sine, dar robia față de el îndepărtează inima de Dumnezeu. Creștinul este chemat să muncească, să poarte grijă de familia sa și să-și chivernisească înțelept bunurile, fără a transforma averea în scopul vieții.
Adevărata libertate față de bani se arată prin milostenie, nu prin promisiunea de a dărui când vom avea mai mult, ci prin binele făcut astăzi, după putere. Văduva din Evanghelie nu a așteptat să se îmbogățească, ci a dăruit cei doi bănuți pe care îi avea, arătând bogăția sufletului său.
Când omul își deschide mâna către aproapele, își eliberează și inima de legătura averii, făcând loc iubirii, rugăciunii și încrederii în Dumnezeu.