De la credința entuziastă la ispita fanatismului

Photo of author

By Adrian Serban

Există o linie fină, dar hotărâtoare, între râvna pentru Dumnezeu și fanatismul religios. Amândouă pot părea, la prima vedere, expresii ale unei credințe puternice, însă roadele lor sunt cu totul diferite.

Credința adevărată naște iubire, smerenie și pace, în timp ce fanatismul aduce judecată, dezbinare și împietrirea inimii. Cum putem deosebi aceste două atitudini și cum ne putem păzi sufletul de primejdia unei râvne lipsite de discernământ?

Entuziasmul credinței, focul care luminează sufletul

Credința creștină nu este o simplă convingere intelectuală, nici o sumă de reguli pe care omul trebuie să le respecte mecanic. Ea este o întâlnire vie cu Dumnezeu, o lucrare lăuntrică prin care inima se încălzește, mintea se luminează, iar voința se îndreaptă spre împlinirea binelui.

Omul care Îl descoperă cu adevărat pe Hristos nu poate rămâne nepăsător. În sufletul său se aprinde dorința de rugăciune, de pocăință, de participare la viața Bisericii și de ajutorare a aproapelui. Această însuflețire este firească și binecuvântată, atunci când izvorăște din iubire și rămâne călăuzită de smerenie.

Sfântul Nicolae Velimirovici surprinde minunat deosebirea dintre entuziasm și fanatism:

„Entuziasmul e foc, dar şi fanatismul e foc. Însă primul este foc fără fum, iar al doilea este ardere cu fum.”

Imaginea este profundă. Focul credinței autentice încălzește fără să mistuie, luminează fără să orbească și îi apropie pe oameni de Dumnezeu. Focul fanatismului, dimpotrivă, produce fum, întunecă judecata și poate transforma până și lucrurile sfinte în motive de ceartă și dezbinare.

Nu intensitatea manifestărilor religioase arată cât de aproape este omul de Dumnezeu, ci felul în care credința îi schimbă inima.

Când râvna pentru Dumnezeu se transformă în fanatism

Una dintre cele mai subtile ispite ale vieții duhovnicești este aceea de a confunda râvna cu asprimea. Un om poate posti mult, poate participa zilnic la slujbe, poate cunoaște Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți, dar, în același timp, poate deveni neîngăduitor față de slăbiciunile celorlalți.

Problema nu se află în post, în rugăciune sau în respectarea rânduielilor bisericești, ci în pierderea duhului iubirii.

Fanatismul începe atunci când omul ajunge să creadă că propria înțelegere a credinței este măsura absolută după care trebuie judecați toți ceilalți. În loc să-și cerceteze păcatele, începe să le numere pe ale aproapelui. În loc să se roage pentru cei rătăciți, îi disprețuiește. În loc să mărturisească adevărul cu blândețe, îl folosește ca pe o armă.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă.” (Romani 10, 2).

Așadar, nu orice râvnă este și duhovnicească. Există o râvnă luminată de har și există o râvnă alimentată de mândrie, frică sau dorința de a avea întotdeauna dreptate.

Credința adevărată nu înseamnă să câștigi fiecare dispută religioasă, ci să nu-L pierzi pe Hristos din inima ta în timpul acelei dispute.

Iubirea de oameni, semnul credinței autentice

Sfântul Nicolae Velimirovici afirmă un adevăr esențial: „Nu trebuie să se uite niciodată faptul că nu există entuziasm fără iubire de oameni.”

Acesta este criteriul fundamental după care putem deosebi credința vie de fanatism.

Mântuitorul Iisus Hristos nu ne-a poruncit să-i iubim numai pe cei care gândesc asemenea nouă, care se roagă la fel sau care au aceeași măsură duhovnicească. Dimpotrivă, El ne-a învățat să-i iubim chiar și pe vrăjmașii noștri.

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44).

Această poruncă descoperă adevărata măsură a vieții creștine.

Omul credincios poate respinge păcatul fără să-l urască pe păcătos. Poate apăra învățătura Bisericii fără să umilească persoana care nu o înțelege. Poate mărturisi adevărul fără să-și piardă blândețea.

Fanaticul, în schimb, ajunge adesea să confunde apărarea adevărului cu condamnarea oamenilor.

Dar Hristos nu ne-a chemat să devenim judecătorii lumii, ci mărturisitori ai iubirii Sale.

Adevărul și dragostea nu sunt două realități potrivnice. În viața creștină, ele trebuie să rămână nedespărțite. Adevărul fără dragoste poate deveni asprime, iar dragostea lipsită de adevăr riscă să se transforme în îngăduință față de păcat.

Smerenia și discernământul, arme împotriva fanatismului

Un semn al maturității duhovnicești este capacitatea omului de a-și recunoaște propriile limite.

Credinciosul smerit știe că Dumnezeu este desăvârșit, dar el însuși se află încă pe drumul pocăinței. De aceea, nu se grăbește să-i condamne pe ceilalți și nu confundă părerile personale cu adevărul Bisericii.

Fanatismul se hrănește adesea din convingerea că omul nu mai are nimic de învățat, că toate judecățile sale sunt corecte și că oricine îl contrazice se împotrivește automat lui Dumnezeu.

Această atitudine este primejdioasă deoarece poate îmbrăca mândria în hainele evlaviei.

În tradiția ortodoxă, discernământul este esențial, căci nu orice faptă făcută în numele credinței este folositoare sufletului. Sfinții Părinți ne îndeamnă la smerenie, rugăciune și măsură, pentru a evita exagerările.

Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât trebuie să fim mai smeriți, mai răbdători și mai milostivi.

Credința care zidește și fanatismul care dezbină

Mântuitorul ne oferă un criteriu limpede pentru cunoașterea adevăratei vieți duhovnicești: ,,După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16).

Roadele credinței autentice sunt pacea, bunătatea, îndelunga-răbdare, milostenia și dorința sinceră de a-i ajuta pe ceilalți să se apropie de Dumnezeu.

Un creștin cu râvnă sănătoasă caută să aducă liniște în familie, să-i sprijine pe cei aflați în necazuri, să-i mângâie pe cei întristați și să ofere un exemplu prin propria purtare.

El nu își transformă credința într-un motiv de superioritate.

Fanatismul produce însă roade opuse. În locul păcii apar conflictele, în locul răbdării apare agresivitatea, iar în locul smereniei se instalează sentimentul propriei dreptăți.

Uneori, această atitudine se manifestă chiar în familie, atunci când cineva încearcă să-i oblige pe cei apropiați să postească, să se roage sau să participe la slujbe împotriva voinței lor.

Credința nu poate fi impusă, căci Dumnezeu respectă libertatea omului. O vorbă blândă, o faptă bună și o rugăciune sinceră pot avea mai multă putere decât orice reproș.

Cum ne păstrăm credința vie, fără să cădem în extreme?

Pentru a nu transforma entuziasmul duhovnicesc în fanatism, este necesar să ne cercetăm permanent motivațiile.

De ce postim? Din dragoste pentru Dumnezeu sau pentru a ne considera mai buni decât ceilalți?

De ce vorbim despre credință? Pentru a-i apropia pe oameni de Hristos sau pentru a demonstra că avem dreptate?

De ce apărăm valorile creștine? Din iubire pentru adevăr sau din mânie împotriva celor care nu le împărtășesc?

Răspunsurile sincere la aceste întrebări pot descoperi multe dintre slăbiciunile ascunse ale sufletului.

Credința adevărată îmbină rugăciunea cu înțelepciunea, curajul cu blândețea și statornicia cu smerenia.

Sfântul Apostol Pavel ne amintește că, fără dragoste, orice râvnă religioasă își pierde valoarea (1 Corinteni 13, 1-3).

Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă îi disprețuim pe semenii noștri.

Credința adevărată se arată prin iubire

Diferența dintre credința entuziastă și fanatism stă în duhul care le însuflețește. Credința adevărată luminează și zidește, în timp ce fanatismul rănește și dezbină.

Creștinul autentic nu este cel care vorbește mult despre Dumnezeu sau judecă greșelile altora, ci acela care trăiește după poruncile Lui, cu smerenie și iubire.

Să păstrăm râvna pentru credință, fără a o lăsa întunecată de mândrie și ură. Sfântul Nicolae Velimirovici ne îndeamnă:

„Ia seama, suflete, să nu fii știrbit și entuziasmul tău să se prefacă în fanatism…”

Să cerem lui Dumnezeu o credință puternică, dar smerită, statornică și plină de milă.

Adevărata credință nu se arată prin judecarea celorlalți, ci prin iubirea și smerenia cu care îi întâmpinăm.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!