Există oameni care spun că au credință în Dumnezeu, dar care se îndoiesc de minunile Sale.
Acceptă că Dumnezeu a creat lumea, că a rânduit legile firii și că poartă de grijă făpturilor, însă atunci când aud despre o vindecare minunată, despre ajutorul primit prin rugăciune sau despre intervenția dumnezeiască în viața unui om, devin neîncrezători. Dar oare putem crede cu adevărat într-un Dumnezeu atotputernic, dacă nu acceptăm că El poate lucra în propria Sa creație?
Sfântul Nicolae Velimirovici ne pune înainte o întrebare tulburătoare: „Robii, slujitorii și cei plătiți, pot să facă ceea ce vor în grădina Stăpânului, iar El Însuși nu poate face nimic?”
În aceste cuvinte se ascunde un adevăr profund al credinței ortodoxe: a respinge posibilitatea minunilor înseamnă a pune la îndoială atât puterea rugăciunii, cât și libertatea lui Dumnezeu de a lucra în lume.
Minunile nu sunt împotriva firii, ci mărturii ale puterii lui Dumnezeu
Pentru omul credincios, minunea nu este o întâmplare lipsită de sens și nici un spectacol menit să stârnească uimirea mulțimilor. Ea este o lucrare a iubirii dumnezeiești, prin care Dumnezeu Se apropie de om și îi descoperă purtarea Sa de grijă.
Lumea nu a apărut din întâmplare, ci a fost zidită prin voia și înțelepciunea lui Dumnezeu. Cel care a creat cerul și pământul, care a rânduit mersul astrelor și a dat viață tuturor făpturilor, nu poate fi socotit neputincios înaintea propriei Sale creații.
Dacă omul poate schimba cursul unui râu, poate vindeca boli prin medicină, poate altoi pomii și poate transforma pământul prin priceperea sa, cu atât mai mult Dumnezeu poate săvârși lucrări care depășesc puterea și înțelegerea omenească.
Minunea nu înseamnă că Dumnezeu Își contrazice creația, ci că El, fiind mai presus de ea, nu este limitat de legile pe care Însuși le-a rânduit.
Legile firii nu sunt lanțuri puse asupra Ziditorului, ci expresii ale înțelepciunii Sale.
De aceea, creștinul ortodox nu privește minunile ca pe niște imposibilități, ci ca pe semne ale prezenței lui Dumnezeu în lume.
Dacă Dumnezeu nu poate interveni, de ce ne mai rugăm?
Sfântul Nicolae Velimirovici arată că respingerea minunilor lovește mai întâi în însăși înțelegerea rugăciunii.
De ce se roagă mama pentru copilul bolnav? De ce îngenunchează omul înaintea icoanei Mântuitorului atunci când este copleșit de necazuri? De ce cerem ajutorul Maicii Domnului și mijlocirea sfinților în clipele de suferință?
Pentru că avem credința că Dumnezeu ne ascultă și că poate lucra acolo unde puterile noastre se sfârșesc.
Când rostim „Doamne, miluiește!”, nu spunem doar niște cuvinte frumoase. Cerem mila și ajutorul Celui care poate schimba nu numai împrejurările vieții noastre, ci și inimile noastre.
Dacă am exclude cu desăvârșire posibilitatea intervenției dumnezeiești, rugăciunea de cerere și-ar pierde unul dintre temeiurile sale esențiale.
Totuși, rugăciunea nu este numai cerere de ajutor. Ea este și mulțumire, laudă, pocăință și comuniune cu Dumnezeu. Chiar și atunci când nu primim ceea ce cerem, rugăciunea rămâne izvor de luminare și întărire sufletească.
Dumnezeu nu împlinește întotdeauna ceea ce dorim, dar niciodată nu este nepăsător față de rugăciunea sinceră.
Uneori răspunsul Său vine printr-o vindecare neașteptată. Alteori, prin răbdarea de a purta o suferință, prin împăcarea unei familii sau prin puterea de a ierta.
Și acestea pot fi lucrări minunate ale harului dumnezeiesc.
Mântuitorul Hristos a arătat că minunile sunt lucrări ale iubirii
Sfânta Evanghelie este plină de mărturii despre minunile săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos.
El a redat vederea orbilor, a curățit leproșii, a vindecat slăbănogii, a liniștit furtuna și a înviat morții. Însă niciuna dintre aceste lucrări nu a fost săvârșită din dorința de a impresiona lumea.
Fiecare minune a descoperit iubirea, mila și puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Când femeia care suferea de doisprezece ani de scurgere de sânge s-a apropiat cu credință și s-a atins de haina Lui, Hristos i-a spus: „Iar Iisus, întorcându-Se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela. ” (Matei 9, 22).
Când tatăl copilului chinuit de un duh necurat a cerut ajutor, Mântuitorul i-a arătat puterea credinței, iar omul a strigat: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. ” (Marcu 9, 24).
Acest strigăt este și rugăciunea multora dintre noi.
Credem, dar uneori ne îndoim. Ne rugăm, dar ne temem că nu vom primi răspuns. Îl chemăm pe Dumnezeu, însă privim mai mult la greutatea necazului decât la puterea Celui care ne poate ajuta.
Minunile Mântuitorului ne învață să nu măsurăm puterea lui Dumnezeu după limitele neputinței noastre.
Dumnezeu este liber să lucreze în lumea pe care a creat-o
Unul dintre cele mai puternice gânduri ale Sfântului Nicolae Velimirovici este acela că omul, deși este făptură, își recunoaște sieși libertatea de a transforma lumea, dar uneori refuză această libertate Creatorului.
Omul construiește poduri peste ape, ridică munți de piatră, cultivă pământul și descoperă leacuri pentru boli. Toate acestea sunt posibile prin darurile primite de la Dumnezeu.
Dar cât de nepotrivit ar fi să afirmăm că omul poate interveni în natură, în timp ce Dumnezeu trebuie să rămână un simplu spectator!
Sfântul Nicolae exprimă această contradicție prin cuvintele: „Zidurile să fie libere, dar Ziditorul nu!”
Dumnezeu nu este prizonierul lumii create. El nu a zidit universul pentru a Se retrage apoi din el, lăsându-l lipsit de purtarea Sa de grijă.
Credința ortodoxă mărturisește un Dumnezeu viu, personal, iubitor, care susține întreaga creație și lucrează neîncetat pentru mântuirea omului.
Această lucrare nu anulează libertatea noastră și nici nu transformă viața într-o succesiune permanentă de evenimente extraordinare.
Dumnezeu poate face minuni, dar nu este obligat să le săvârșească după dorințele și așteptările noastre.
De ce nu se împlinesc toate rugăciunile așa cum dorim?
Una dintre cele mai grele încercări ale credinței apare atunci când omul se roagă îndelung și nu primește răspunsul așteptat.
O mamă se roagă pentru vindecarea copilului, un bolnav cere sănătate, un om singur cere mângâiere, iar un suflet împovărat de necazuri așteaptă izbăvirea.
Uneori Dumnezeu îngăduie ca suferința să continue, iar această taină poate deveni greu de înțeles.
Dar faptul că nu vedem o minune nu înseamnă că Dumnezeu nu ne ascultă.
Sfântul Apostol Pavel însuși s-a rugat de trei ori să fie izbăvit de o suferință, însă a primit răspunsul: „Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (2 Corinteni 12, 9).
Așadar, adevărata credință nu Îi cere lui Dumnezeu să dovedească neîncetat că există.
Ea se încredințează voii Sale chiar și atunci când drumul devine întunecat.
Rugăciunea nu este o poruncă adresată lui Dumnezeu, ci o încredințare smerită în mâinile Sale.
De aceea, creștinul trebuie să se roage cu nădejde, fără să transforme minunea într-o condiție a credinței sale.
Cea mai mare minune este schimbarea inimii omului
Adeseori căutăm minunile în vindecări trupești, în întâmplări neobișnuite sau în izbăviri neașteptate. Dar există și minuni tăcute, care nu atrag atenția lumii.
Un om stăpânit ani întregi de ură ajunge să ierte. Un păcătos își schimbă viața prin pocăință. Un suflet cuprins de deznădejde își regăsește nădejdea. O familie dezbinată descoperă din nou dragostea și pacea.
Aceste transformări sunt roade ale harului dumnezeiesc primit și lucrător în inima omului.
În viața Bisericii, întâlnirea cu Dumnezeu nu se reduce la așteptarea unor semne extraordinare. Ea se trăiește prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie, prin Spovedanie, prin Sfânta Împărtășanie și prin împlinirea poruncilor evanghelice.
Sfinții nu au căutat minunile pentru slavă omenească, ci au căutat apropierea de Dumnezeu. Iar atunci când prin rugăciunile lor s-au săvârșit lucrări minunate, acestea au fost mărturii ale harului, nu dovezi ale unei puteri personale.
De aceea, Biserica ne îndeamnă la credință însoțită de discernământ. Nu orice întâmplare neobișnuită trebuie numită minune și nu orice relatare extraordinară trebuie acceptată fără cercetare.
Adevărata minune îl apropie pe om de Dumnezeu, îl îndeamnă la smerenie, pocăință și iubire.
Să nu punem hotare puterii lui Dumnezeu
Cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici ne cheamă să ne cercetăm credința și să înțelegem cât de mare este puterea Celui căruia ne rugăm.
Nu putem mărturisi că Dumnezeu este Atotputernic și, în același timp, să afirmăm că El nu poate interveni în lumea pe care a zidit-o.
Nu putem cere ajutorul Său cu sinceritate, dar să excludem dinainte posibilitatea ca El să răspundă într-un mod care depășește înțelegerea noastră.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să alergăm după minuni sau să judecăm credința oamenilor după vindecările și semnele pe care le-au primit.
Credința adevărată se întemeiază pe Hristos Cel răstignit și înviat, nu pe dorința de a vedea neîncetat lucruri extraordinare.
Să ne rugăm, așadar, cu inimă curată, cu răbdare și cu nădejde. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu în necazuri, dar să nu uităm să-I mulțumim și pentru binecuvântările pe care le primim în fiecare zi.
Dumnezeu nu încetează să fie Atotputernic atunci când noi nu vedem minunea. Și nu încetează să ne iubească atunci când răspunsul Lui este diferit de ceea ce am cerut.
Căci cea mai adâncă lucrare a rugăciunii nu este numai schimbarea împrejurărilor vieții, ci apropierea inimii noastre de Dumnezeu.
Iar acolo unde omul se roagă cu smerenie și credință, harul dumnezeiesc poate lucra în chipuri pe care numai Dumnezeu le cunoaște.