În lumea de astăzi, omul a ajuns să suporte multe nevoințe pentru lucruri trecătoare, însă găsește aproape imposibil să rostească două cuvinte simple: „iartă-mă”.
De multe ori, mândria se ridică în inima noastră mai puternic decât iubirea, iar egoismul ne împiedică să facem pasul împăcării. Sunt oameni care postesc, merg la biserică, citesc rugăciuni și se spovedesc regulat, dar păstrează în suflet ură, ranchiună și neiertare față de aproapele lor. Tocmai această stare sufletească este una dintre cele mai mari tragedii duhovnicești ale vremurilor noastre.
Monahul Iosif Dionisiatul amintește un caz cutremurător întâlnit de un stareț athonit. Un om care se împărtășea des și ținea posturi aspre refuza de ani de zile să vorbească cu anumite persoane.
Deși a fost sfătuit și avertizat că nu poate merge la Sfânta Împărtășanie fără împăcare, omul a răspuns:
„Mai bine să merg în iad, decât să vorbesc cu acești ticăloși!”.
Aceste cuvinte descoperă întunericul în care poate ajunge sufletul atunci când mândria stăpânește inima.
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat însă o poruncă limpede: iubirea față de vrăjmași și iertarea celor care ne greșesc. Fără această iertare, toate celelalte nevoințe își pierd valoarea.
Iertarea, poruncă dumnezeiască
Creștinismul nu este doar o religie a ritualurilor exterioare, ci o viață de transformare lăuntrică. Dumnezeu nu privește doar la postul nostru, la lumânările aprinse sau la metaniile făcute, ci mai ales la starea inimii.
Mântuitorul spune clar în Sfânta Evanghelie:
„Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre.”(Matei 6, 14-15)
Aceste cuvinte sunt cutremurătoare. Dumnezeu leagă iertarea noastră de iertarea pe care o oferim altora. Nu putem cere milă de la Dumnezeu, dacă noi înșine suntem nemiloși.
De multe ori spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”:
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”(Matei 6, 12)
Prin aceste cuvinte, omul își rostește singur judecata. Dacă nu iertăm, practic cerem lui Dumnezeu să nu ne ierte nici pe noi.
Mândria, rădăcina neiertării
De ce este atât de greu să spunem „iartă-mă”? Pentru că mândria rănește sufletul și îl împietrește. Omul mândru consideră că are mereu dreptate, că ceilalți sunt vinovați și că el nu trebuie să cedeze niciodată.
Diavolul însuși a căzut prin mândrie. Nu a vrut să se smerească înaintea lui Dumnezeu și astfel a pierdut lumina cerească. În mod asemănător, omul care refuză împăcarea pierde pacea sufletului.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.”(Efeseni 4, 26)
Totuși, mulți lasă anii să treacă fără să vorbească unii cu alții. Frați care nu-și mai vorbesc, rude care se evită, vecini care se urăsc, oameni care vin la biserică dar nu se salută. Toate acestea sunt răni adânci ale sufletului.
Neiertarea îl distruge mai întâi pe cel care o poartă. Ura devine o povară grea, iar sufletul își pierde liniștea. Omul ajunge să trăiască permanent tulburat, chiar dacă în exterior pare religios.
Nu există adevărată împărtășire fără împăcare
În tradiția ortodoxă, Sfânta Împărtășanie este cea mai mare unire a omului cu Hristos. Dar această unire nu poate exista acolo unde este ură.
Sfânta Scriptură avertizează:
„Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului.”(I Corinteni 11, 29)
Nu este suficient să postim câteva zile sau să citim rugăciuni înainte de împărtășire. Dacă în inimă păstrăm răutate, atunci sufletul nu este pregătit pentru întâlnirea cu Hristos.
Mulți oameni cred că evlavia constă doar în forme exterioare. Însă Dumnezeu caută iubirea și smerenia. Putem ține toate posturile și totuși să fim departe de Dumnezeu, dacă refuzăm să iertăm.
Mântuitorul spune:
„Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.”(Matei 5, 23-24)
Vedem cât de importantă este împăcarea înaintea lui Dumnezeu. Hristos pune pacea cu aproapele mai presus chiar și de aducerea darului la altar.
Iubirea față de vrăjmași, măsura adevăratului creștin
Oricine poate iubi pe cei care îl iubesc. Dar creștinismul merge mai departe și cere ceea ce pare imposibil omului firesc: iubirea vrăjmașilor.
Domnul spune:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,”(Matei 5, 44)
Aceasta este cea mai înaltă măsură a vieții duhovnicești. Nu înseamnă că trebuie să aprobăm răul sau nedreptatea, ci că nu trebuie să lăsăm ura să stăpânească sufletul nostru.
Sfinții au reușit să ierte chiar și pe cei care i-au chinuit. Mulți mucenici se rugau pentru călăii lor înainte de moarte. De ce? Pentru că iubirea lui Hristos biruia în inimile lor.
Noi însă uneori nu putem trece peste o simplă jignire. Nu putem spune „bună ziua”, nu putem face primul pas spre împăcare, nu putem renunța la orgoliu. Aici se vede cât de departe suntem încă de adevărata iubire creștină.
Puterea unui simplu „iartă-mă”
Un singur cuvânt rostit cu smerenie poate vindeca ani întregi de răceală și durere. Uneori așteptăm ca celălalt să vină primul, dar Dumnezeu ne cheamă pe fiecare să facem începutul.
A spune „iartă-mă” nu înseamnă slăbiciune, ci putere sufletească. Numai omul smerit poate cere iertare sincer.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nimic nu-L apropie mai mult pe om de Dumnezeu decât smerenia. Iar smerenia se vede mai ales în capacitatea de a recunoaște greșeala proprie.
În multe familii, conflictele durează ani întregi din pricina încăpățânării. Oamenii preferă să sufere în tăcere decât să facă un pas mic spre împăcare. Dar viața trece repede, iar moartea poate veni neașteptat. Cât de dureros este atunci când cineva pleacă din această lume fără să se fi împăcat cu cei apropiați!
De aceea Biserica ne îndeamnă mereu la pace și la iertare.
În fiecare Sfântă Liturghie auzim chemarea:
„Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim.”
Fără iubire și fără pace, credința noastră rămâne incompletă.
Să nu fim pricină de sminteală
Pururea pomenitul stareț athonit îi învăța pe ucenicii săi că trebuie să evităm să devenim pricină de sminteală pentru ceilalți. Atunci când un creștin se comportă cu răutate, neiertare sau ură, îi poate îndepărta și pe alții de Dumnezeu.
Lumea privește la creștini și așteaptă să vadă în ei chipul iubirii lui Hristos. Dacă însă vede ceartă, răzbunare și mândrie, atunci se scandalizează și își pierde încrederea.
Sfântul Apostol Ioan spune:
„Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.”(I Ioan 2, 9)
Aceste cuvinte descriu perfect starea sufletului care refuză iertarea. Omul poate părea credincios în exterior, dar în interior să trăiască în întuneric.
Este atât de greu să cerem iertare?
Pentru omul mândru, da. Pentru omul smerit, însă, iertarea devine cale spre libertate și pace sufletească.
Domnul Iisus Hristos ne cheamă să ne lepădăm de orgoliu și să alegem iubirea. Nu există viață creștină autentică fără iertare. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă îl urâm pe aproapele nostru.
De aceea, să nu lăsăm mânia să prindă rădăcini în inimă. Să nu amânăm împăcarea. Un telefon, un salut, un „iartă-mă” spus din inimă pot schimba o viață întreagă.
În ziua judecății, Dumnezeu nu ne va întreba câte dispute am câștigat, ci cât am iubit și cât am iertat. Iar adevărata biruință nu este să-l învingi pe aproapele tău, ci să-ți învingi propria mândrie.
Să ne rugăm Domnului să ne dăruiască inimă smerită, pace și puterea de a ierta, pentru ca și noi să dobândim iertarea și mila Lui cea veșnică.