În istoria omenirii există nume care au rămas doar simple denumiri trecătoare, iar altele au devenit simboluri ale unei credințe, ale unei vieți și ale unei identități spirituale.
Un astfel de nume este cel de „creștin”. Astăzi, acest cuvânt este cunoscut în întreaga lume și definește pe cei care cred în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Însă puțini se întreabă când a apărut pentru prima dată acest nume și în ce context istoric a fost folosit.
Sfânta Scriptură ne arată limpede că numele de „creștin” a apărut pentru prima dată în cetatea Antiohia, unul dintre cele mai importante centre ale lumii antice. Acolo, ucenicii Domnului au primit această denumire, care la început fusese rostită poate cu ironie și dispreț de către păgâni, dar care avea să devină cel mai cinstit nume purtat de oameni.
Astăzi, a fi creștin nu înseamnă doar apartenență la o religie, ci chemare la o viață nouă, la sfințenie și la mărturisirea lui Hristos înaintea lumii.
Antiohia, locul unde s-a născut numele de „creștin”
Sfânta Scriptură amintește pentru prima dată numele de „creștin” în cartea Faptele Apostolilor. După Învierea și Înălțarea Domnului, Sfinții Apostoli au început să propovăduiască Evanghelia în multe locuri. Printre orașele importante în care credința creștină s-a răspândit rapid s-a numărat și Antiohia Siriei.
Despre acest moment, Sfântul Luca scrie:
„Şi aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini.”(Faptele Sfinților Apostolilor 11, 26)
Antiohia era un mare centru cultural și comercial al Imperiului Roman. Acolo trăiau oameni de diferite neamuri, limbi și credințe. În această cetate, Evanghelia a fost primită atât de iudei, cât și de păgâni, iar comunitatea creștină a crescut foarte repede.
Până atunci, cei care Îl urmau pe Hristos erau numiți în diferite feluri. Uneori erau numiți „ucenici”, alteori „frați”, „sfinți” sau „credincioși”. În izvoarele iudaice erau numiți „nazarineni” ori „galileeni”, deoarece Domnul Iisus Hristos crescuse în Nazaret și își începuse activitatea în Galileea.
Totuși, la Antiohia apare pentru prima dată numele de „creștin”, adică „urmaș al lui Hristos”.
Un nume dat inițial cu ironie
După mărturia istoricilor și a scriitorilor bisericești numele de „creștin” a fost dat de idolatri într-un mod ironic sau disprețuitor. Păgânii îi vedeau pe ucenicii lui Hristos ca pe un grup aparte, diferit de lumea păgână și chiar de iudaism.
Ei spuneau despre acești oameni că sunt „ai lui Hristos”, adică „creștini”. Însă ceea ce fusese rostit cu batjocură s-a transformat, prin lucrarea lui Dumnezeu, într-un nume sfânt și binecuvântat.
Domnul Iisus Hristos Însuși spusese Apostolilor că vor fi urâți și prigoniți:
„Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.”(Matei 10, 22)
Creștinii primelor veacuri au purtat acest nume cu mult curaj. Ei nu s-au rușinat de Hristos, chiar dacă pentru aceasta au suferit prigoane, închisori și moarte martirică.
Sfântul Apostol Petru scria:
„Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta.”(I Petru 4, 16)
Acest verset este foarte important, deoarece arată că numele de „creștin” devenise deja cunoscut în lumea vremii și era legat de suferință și mărturisire.
Cum se numeau creștinii în Noul Testament
În Noul Testament, credincioșii nu sunt numiți întotdeauna „creștini”. De multe ori, Apostolii folosesc alte denumiri duhovnicești, care arată lucrarea harului în viața lor.
Astfel, creștinii sunt numiți:
- „ucenici”;
- „frați”;
- „credincioși”;
- „aleși”;
- „sfinți”.
Sfântul Apostol Pavel scrie adesea către „sfinții” din diferite cetăți:
„Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!”(Romani 1, 7)
Aceasta nu înseamnă că toți erau desăvârșiți, ci că prin Botez și prin credință deveniseră oameni consacrați lui Dumnezeu.
Creștinismul nu era privit doar ca o doctrină sau o filosofie, ci ca o viață nouă în Hristos. Cel botezat devenea „făptură nouă”, după cuvântul Apostolului:
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.”(II Corinteni 5, 17)
Așadar, numele de „creștin” nu reprezenta doar o etichetă socială, ci exprima o schimbare profundă a omului.
Mărturia istoricului Tacitus
Existența creștinilor și răspândirea acestui nume sunt confirmate și de izvoarele istorice păgâne. Unul dintre cei mai importanți istorici romani, Tacitus, amintește despre creștini în legătură cu marele incendiu al Romei din anul 64 d.Hr., în timpul împăratului Nero.
Tacitus scrie că Nero a aruncat vina asupra creștinilor și i-a supus unor persecuții cumplite. Acest fapt este foarte important, deoarece demonstrează că numele de „creștin” era deja răspândit în Imperiul Roman la numai câteva decenii după Învierea Domnului.
Prin această mărturie istorică se confirmă autenticitatea relatărilor evanghelice și existența reală a lui Hristos și a ucenicilor Săi. Dacă toate evenimentele Evangheliei ar fi fost invenții, nu s-ar fi putut explica apariția rapidă a comunităților creștine în Roma și în alte regiuni ale lumii.
Creștinismul nu s-a născut din mituri sau legende, ci dintr-un eveniment istoric real: Învierea lui Hristos.
Ce înseamnă să fii creștin adevărat
În zilele noastre, milioane de oameni poartă numele de creștin. Totuși, simpla purtare a acestui nume nu este suficientă. Adevăratul creștin trebuie să trăiască după învățătura Domnului Iisus Hristos.
Domnul spune:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”(Matei 5, 16)
Creștinismul autentic se vede în viața omului: în iubire, smerenie, rugăciune, iertare și milostenie. De aceea, numele de creștin este o mare responsabilitate.
Sfinții Părinți spuneau că mulți se numesc creștini, dar puțini trăiesc cu adevărat ca niște creștini. A purta numele lui Hristos înseamnă a-L urma pe Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”(Galateni 2, 20)
Aceasta este esența vieții creștine: unirea omului cu Hristos.
Puterea numelui de creștin în istoria lumii
Cei care au dat numele de „creștin” nu și-au imaginat niciodată că acest cuvânt va schimba istoria lumii. La început, creștinii erau puțini, persecutați și disprețuiți. Cu toate acestea, credința lor a cucerit inimile oamenilor.
Prin jertfa mucenicilor, prin predica Apostolilor și prin viața sfântă a creștinilor, Evanghelia s-a răspândit pretutindeni. Numele de „creștin” a devenit simbol al iubirii, al adevărului și al speranței.
Mii de martiri au murit pentru acest nume. Ei au preferat moartea decât lepădarea de Hristos.
În arenele romane, în temnițe și în locurile de tortură, creștinii au mărturisit cu curaj: „Sunt creștin!”
Acest nume a devenit mai puternic decât sabia împăraților și decât cruzimea persecutorilor.
Numele de „creștin” a apărut pentru prima dată în Antiohia, în primele decenii după Învierea Domnului Iisus Hristos
La început rostit poate cu ironie și dispreț, acest nume a devenit cel mai sfânt și mai cinstit nume purtat de oameni.
El nu desemnează doar apartenența la o religie, ci legătura vie cu Hristos, credința în Evanghelie și chemarea la sfințenie. Creștinul adevărat este omul care Îl mărturisește pe Hristos prin cuvânt și prin viață.
Astăzi, mai mult ca oricând, lumea are nevoie de creștini autentici, care să trăiască în lumină, în iubire și în adevăr. Numele de creștin nu trebuie purtat doar cu buzele, ci și cu faptele.
Așa cum odinioară creștinii din Antiohia au luminat lumea prin credința lor, tot astfel fiecare credincios este chemat să fie martor al lui Hristos în societatea de astăzi.
Pentru că adevărata cinste a numelui de „creștin” nu stă în simpla rostire a lui, ci în viața trăită împreună cu Hristos.