În istoria Bisericii Ortodoxe Române, figura Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș strălucește ca o mărturie vie a dârzeniei, jertfei și statorniciei în credința străbună. El nu este doar un nume pe o filă de sinaxar, ci un simbol al unei epoci întunecate, în care românii transilvăneni și maramureșeni își apărau identitatea cu prețul libertății și al vieții.
Originea și formarea
Iosif s-a născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, într-un sat de pe meleagurile Năsăudului. Provenind dintr-o familie curată la suflet și ancorată adânc în tradiția ortodoxă, tânărul Iosif a primit primele învățături de la preoții locali, iar apoi și-a aprofundat formarea duhovnicească alături de călugării din mănăstirile Maramureșului. Încă din copilărie a fost atras de viața monahală și de rânduiala liturgică a Ortodoxiei, care i-a rămas reper neclintit întreaga viață.
Chemarea arhieriei
În anul 1690, într-un context istoric tensionat și ostil ortodoxiei românești din Transilvania, Iosif a fost ales episcop al Maramureșului și hirotonit în Moldova de către mitropolitul Dosoftei, unul dintre marii ierarhi ai vremii. Alegerea sa nu a fost doar o rânduială omenească, ci o misiune asumată cu responsabilitate și curaj, într-o perioadă în care vlădicii ortodocși nu rezistau în scaun mai mult de câțiva ani, fiind alungați sau prigoniți.
Iosif și-a stabilit reședința episcopală mai întâi la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi lângă cetatea Hust și, spre finalul păstoririi sale, la mănăstirile Giulești și Budești. A fost un ierarh itinerant, alungat din loc în loc, dar niciodată învins în duh.
Lupta pentru dreapta credință
Împrejurările în care a slujit au fost deosebit de dificile. După unirea religioasă forțată din anul 1700, când o parte a clerului român din Transilvania a fost determinată să accepte greco-catolicismul, presiunile asupra celor rămași ortodocși s-au intensificat. Episcopul Iosif a fost printre puținii care nu au cedat. A refuzat categoric oferta de a părăsi Ortodoxia, făcută chiar la Viena, în anul 1701. Această atitudine l-a transformat într-o țintă pentru autoritățile politice și religioase interesate în dezbinarea neamului românesc.
Iosif a continuat să slujească și să păstorească cu înțelepciune. A vizitat parohiile, a adunat soboare, a încurajat preoții, a organizat viața bisericească și a apărat interesele Bisericii românești. A fost și un cărturar înzestrat, folosindu-se de puterea cuvântului scris pentru a combate erezia și dezbinarea.
Prigoană și întemnițare
Refuzul său ferm de a trăda Ortodoxia nu a rămas fără consecințe. A fost calomniat, denunțat, chemat la judecată la Sibiu și întemnițat. Prima detenție nu l-a înfrânt. Eliberat la cererea insistentă a clerului și a credincioșilor, a revenit în mijlocul turmei sale. Dar în anul 1705, prigonitorii au reușit din nou să-l arunce în temniță, fără proces, la Hust. Soarta sa părea pecetluită. În acele vremuri, alți doi ierarhi, Ilie Iorest și Sava Brancovici, fuseseră deja victime ale acelorași metode.
Poporul nu a rămas indiferent. Protestele și cererile stăruitoare ale credincioșilor din Maramureș au dus la eliberarea episcopului. A fost o dovadă că, în ciuda opresiunii, comuniunea dintre păstor și turmă nu putea fi distrusă.
Moartea și sfințenia
Iosif a trecut la Domnul la începutul secolului al XVIII-lea, după ani de suferință și lupte pentru credință. A murit în tăcere, dar nu în uitare. Poporul și-a amintit de el ca de un ierarh sfânt, mărturisitor, neînfricat și devotat.
A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuit pe 24 aprilie. Sfințenia sa nu vine dintr-un cult formal, ci din recunoașterea unei vieți trăite integral în Hristos, cu jertfă și fără compromisuri.
Moștenirea lăsată
Iosif Mărturisitorul rămâne o conștiință vie pentru Biserica românească. Într-o epocă în care credința era trădată pentru avantaje materiale sau politice, el a ales să sufere pentru adevăr. Nu a căutat nici puterea, nici faima. A luptat pentru poporul său și pentru Ortodoxie, cu arma cuvântului, cu rugăciunea, cu răbdarea și cu verticalitatea.
Maramureșul, cu bisericile sale de lemn, cu mănăstirile lui pitorești și cu credincioșii săi statornici, poartă și astăzi amprenta acestui episcop luptător. El este un model nu doar pentru ierarhi și clerici, ci pentru toți cei care sunt chemați să-și mărturisească credința într-o lume tot mai confuză spiritual.
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul nu este un erou al trecutului, ci o lecție pentru prezent
Curajul său de a spune „nu” compromisului religios, perseverența în misiunea arhierească și dragostea sa față de poporul român fac din el un simbol al unei Ortodoxii vii, care nu se adaptează curentelor vremii, ci rămâne statornică în Adevăr.
El ne amintește că nu este suficient să credem în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturisim, chiar și atunci când mărturisirea înseamnă suferință. Astfel, viețile sfinților precum Iosif nu sunt doar povești din vechime, ci chemări directe la trăirea autentică a credinței.