Pomenirea Sfinților Șapte Tineri din Efes, săvârșită în Biserica Ortodoxă în ziua de 4 august, este o aducere aminte pilduitoare despre tăria credinței, nădejdea în viața veșnică și mărturia minunată a învierii. Viața acestor sfinți: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin, se desfășoară între două epoci istorice, despărțite de aproape două veacuri, dar unite prin dragostea lor statornică față de Domnul Iisus Hristos și prin lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu.
Contextul prigoanei
În jurul anului 250, împăratul păgân Deciu pornește o prigoană cumplită împotriva creștinilor. Ajuns în cetatea Efes, acesta poruncește ca toți locuitorii să aducă jertfe idolilor, iar cei care refuză sunt arestați, torturați și uciși cu sălbăticie. În mijlocul acestei tulburări se aflau și șapte tineri de neam bun din cetatea Efesului, unii fiind chiar soldați în slujba împăratului. Numele lor erau: Maximilian (fiu al prefectului), Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin.
Acești tineri, deși proveneau din familii înstărite și de vază, nu au voit să se supună ordinului împăratului de a aduce jertfă zeilor. În loc să-și lepede credința pentru a-și păstra viața și poziția socială, ei s-au întărit în rugăciune și post, vărsând lacrimi pentru frații lor de credință care cădeau din pricina prigoanei și se închinau idolilor. Ei au arătat o râvnă rar întâlnită, nevoindu-se zi și noapte, nu doar pentru sufletele lor, ci și pentru mântuirea celor din jur.
Denunțarea și retragerea în peșteră
Fapta lor curajoasă nu a rămas multă vreme ascunsă. Fiind denunțați împăratului, cei șapte tineri sunt aduși în fața lui Deciu. Maximilian, în numele tuturor, mărturisește cu îndrăzneală: „Noi avem un Dumnezeu a Cărui slavă umple cerul și pământul; noi Îi aducem jertfa tainică a credinței și rugăciunii noastre.” Împăratul, uimit de curajul lor, le ia semnele ostășiei și, prefăcându-se milostiv, le dă câteva zile să se gândească și să se întoarcă de la credința lor, până la întoarcerea sa în cetate.
Tinerii însă nu au folosit acest răgaz pentru a-și schimba hotărârea, ci s-au retras pe un munte din apropierea Efesului, numit Ohlon, și s-au ascuns într-o peșteră. Acolo, în taină și liniște, au continuat să se roage, să postească și să nădăjduiască în mila Domnului. Iamvlih, cel mai tânăr dintre ei, mergea din când în când în cetate pentru a cumpăra hrană și a aduce vești.
Adormirea minunată
Când împăratul s-a întors în Efes și nu i-a mai găsit pe tineri, s-a înfuriat și, aflând locul ascunzătorii lor, a poruncit ca intrarea în peșteră să fie zidită cu pietre, spre a-i omorî prin înfometare. Însă, cu negrăită purtare de grijă, Dumnezeu i-a adormit în peșteră cu un somn adânc și minunat, neîntâlnit până atunci. Ei nu au murit de foame, ci au adormit asemenea unui somn, sufletele lor fiind în mâna lui Dumnezeu.
Cei care au zidit gura peșterii: Teodor și Rufin, erau în taină creștini și au pus în zidul peșterii o cutie de plumb în care era scrisă povestea muceniciei celor șapte. Astfel, numele și fapta lor au fost păstrate peste veacuri.
Trezirea, mărturie a învierii morților
După aproape două sute de ani, în vremea împăratului creștin Teodosie cel Tânăr (408–450), s-a iscat o mare dispută în Biserică legată de dogma învierii morților. Unii dintre episcopi căzuseră în rătăcire, negând învierea trupurilor, iar tulburarea cuprinsese întreaga împărăție. Împăratul, îndurerat, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să arate adevărul poporului Său.
Atunci Dumnezeu a rânduit o minune care avea să tulbure întreaga lume. Stăpânul acelui munte unde se afla peștera a dorit să construiască un staul pentru turmele sale și, mișcând pietrele, a deschis fără voie intrarea în peșteră. În acel moment, cei șapte tineri s-au trezit din somnul lor lung, fără ca trupurile lor sau hainele să fi fost atinse de timp. Ei credeau că dormiseră doar o noapte și vorbeau între ei despre împăratul Deciu, socotind că încă se află în vremea prigoanei.
Răspunsul ceresc la îndoiala omenească
Iamvlih a fost trimis iarăși în cetate să cumpere pâine. Ajuns în Efes, a fost uimit să vadă semnul Sfintei Cruci pe zidurile cetății, biserici creștine înălțate și oameni îmbrăcați altfel. Cu atât mai mult s-au mirat cetățenii de argintul adus de el – monede vechi de două sute de ani. Luat în grabă și dus la dregător, Iamvlih a mărturisit cu simplitate că este fiu al Efesului și că a venit cu frații lui din peșteră. Numele părinților săi și toate cele povestite nu mai corespundeau realității, ceea ce a stârnit și mai multă uimire.
S-au făcut cercetări și s-a aflat povestea celor șapte tineri și a peșterii. Episcopul și dregătorul cetății au mers la locul arătat și, în gura peșterii, au descoperit cutia cu tăblițele de plumb care adevereau martiriul lor. Intrând înăuntru, i-au găsit pe toți cei șapte tineri, teferi și vorbind ca și cum nu ar fi trecut decât o zi de când s-au culcat.
Această minune a fost recunoscută ca o mărturie neîndoielnică a învierii morților, fiind un răspuns minunat la rugăciunea împăratului Teodosie. Vestea s-a răspândit cu repeziciune și a stârnit admirație și întărire în dreapta credință pentru toți creștinii.
Moartea firească și odihna veșnică
La puțină vreme după această minune, Sfinții Șapte Tineri și-au dat obștescul sfârșit, adormind de această dată cu adevărat în Domnul, în așteptarea învierii de obște. Împăratul a dorit să le așeze trupurile în racle de aur, dar Sfinții i s-au arătat în vis, cerându-i să fie lăsați să se odihnească în peștera unde au trăit și s-au nevoit pentru Domnul Iisus Hristos.
Astfel, peștera lor a devenit loc de pelerinaj, iar pomenirea lor a fost rânduită de Biserică spre întărirea credinței în învierea trupurilor și în viața veșnică.
Pilda acestor șapte tineri este plină de adânci înțelesuri duhovnicești
În primul rând, ea ne arată cum Dumnezeu lucrează cu putere atunci când Biserica este tulburată de eresuri și necredință. În al doilea rând, acești tineri ne învață despre curajul mărturisirii și despre prețul neschimbat al credinței: mai bine moartea decât lepădarea de Domnul Iisus Hristos.
În același timp, minunea învierii lor este o întărire a dogmei fundamentale a credinței creștine: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.” Ei sunt pentru noi chipuri ale nădejdii, ale răbdării, ale unității și ale încrederii în Dumnezeu, Care nu întârzie să lucreze minunat în viețile celor ce Îl cinstesc cu adevărat.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Dumnezeu nu întârzie, ci lucrează la vremea potrivită.” Așa a fost și în cazul acestor tineri, care au fost arătați lumii spre luminarea celor rătăciți și spre mântuirea celor care se îndoiau.
Condacul Sfinţilor 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin
Glasul 4
Cel Ce Te-ai Înălţat…
Cel Ce ai minunat pe pământ pe sfinţii Tăi, mai înainte de înfricoşătoarea şi a doua Ta venire, prin preaslăvită scularea celor şapte tineri, Hristoase, descoperind învierea ce va să fie, ai arătat celor ce nu credeau în ea, îmbrăcămintea şi trupurile lor nestricate. Iar pe împăratul l-ai înduplecat a grăi: cu adevărat este învierea morţilor.
Troparul Sfinţilor 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin
Glasul 4
Mari sunt isprăvile credinţei! În peşteră, ca într-o cămară împărătească, au petrecut cei şapte sfinţi tineri şi fără stricăciune au murit. Iar după multă vreme, ca dintr-un somn s-au sculat, pentru încredinţarea învierii tuturor oamenilor. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.