În fiecare an, la data de 13 iunie, Biserica Ortodoxă îl pomenește cu evlavie pe Sfântul Ierarh Trifilie, Episcopul Lefcosiei (Nicosiei) din Cipru, un luminător al credinței, ucenic al Sfântului Spiridon și model de smerenie, milă și înțelepciune dumnezeiască. Viața sa este un exemplu grăitor despre cum știința și cultura pot fi unite cu smerenia și evlavia, dar și despre cum o inimă curată și o viață de nevoință pot aduce roade în Împărăția lui Dumnezeu.
Originea și formarea
Sfântul Ierarh Trifilie s-a născut în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, într-o familie nobilă și a primit o educație aleasă. Dăruit cu o inteligență deosebită, a urmat studii strălucite la renumita școală de drept din Beirut, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă juriști ai vremii sale. Era elocvent, talentat și erudit, fiind cunoscut pentru înțelepciunea și cultura sa clasică.
Cu toate acestea, în ciuda realizărilor sale academice, Sfântul Ierarh Trifilie a simțit o chemare mai înaltă: slujirea lui Dumnezeu. Conștient că erudiția omenească, oricât de valoroasă, este zadarnică fără lumina harului dumnezeiesc, el și-a ales ca îndrumător pe un om simplu, dar plin de Duhul Sfânt, Sfântul Spiridon al Trimitundei, episcop al Ciprului, cunoscut făcător de minuni. Alegerea acestui povățuitor arată setea Sfântului Ierarh Trifilie pentru adevărata înțelepciune, aceea care vine dintr-o inimă curată și din trăirea autentică a credinței.
Ucenicia lângă Sfântul Spiridon
Viața alături de Sfântul Spiridon a fost o adevărată școală duhovnicească pentru Trifilie. A învățat nu doar tainele teologiei, ci mai ales smerenia, rugăciunea, nevoința și discernământul. Împărtășindu-se din harul învățătorului său, Trifilie a devenit un monah râvnitor, un „izvor de lacrimi”, după cum mărturisesc scrierile vechi.
O întâmplare deosebit de grăitoare din viața lor comună o constituie vindecarea împăratului Constantin al II-lea, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Acesta, grav bolnav, a avut o vedenie dumnezeiască în care un înger i-a arătat doi episcopi prin care avea să fie vindecat. Cei doi erau Sfântul Spiridon și ucenicul său, Trifilie. Chemați la Constantinopol, împăratul i-a recunoscut imediat și, prin rugăciunile lor, s-a vindecat. Însă, în fața splendorii curții imperiale, tânărul Trifilie a fost fascinat. Sfântul Spiridon, pătrunzându-i gândul, l-a mustrat cu blândețe dar cu tărie:
„Crezi, oare, că slava aceasta lumească are vreo valoare în ochii lui Dumnezeu? Și împăratul, și cel mai sărac om vor sta deopotrivă la Judecata Lui.”
Această lecție l-a trezit din mirajul lumii și i-a adâncit râvna duhovnicească.
Episcop al Lefcosiei
După o vreme, Sfântul Ierarh Trifilie a fost hirotonit episcop al Lefcosiei (Nicosiei) în Cipru. A păstorit cu dragoste și înțelepciune turma sa, fiind model de blândețe, dreptate și curăție. Păstra fecioria cu sfințenie, iar nevoința sa era cunoscută în toată insula. Era un om al rugăciunii, al milosteniei și al jertfei. Nu de puține ori își dădea hainele celor lipsiți sau primea în casa sa bolnavi și săraci.
Totuși, deși avea o cultură teologică vastă, Sfântul Trifilie nu era lipsit de ispitele mândriei subtile. La un sinod de episcopi organizat în Cipru, i s-a cerut să rostească o cuvântare, cunoscut fiind pentru darul oratoriei. Vorbind despre vindecarea slăbănogului din Evanghelie, în loc de a spune cuvântul „patul”, așa cum apare în textul scripturistic: ,,Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” (Marcu 2,11), el a folosit termenul „pătuț”, considerat mai elevat. Sfântul Spiridon, aflat de față, l-a întrerupt și i-a spus cu durere:
„Te rușinezi, oare, de cuvintele Domnului Hristos? Te crezi mai înțelept decât El?”
Apoi a ieșit din biserică. A fost o altă lecție adâncă pentru Trifilie, care, smerindu-se, a înțeles că harul se pogoară peste cei smeriți, nu peste cei ce se mândresc cu învățătura omenească.
O viață de jertfă și nevoință
Sfântul Ierarh Trifilie a continuat să trăiască în post și rugăciune, slujind Biserica cu sârguință. Vizita adesea pe bătrânul său mentor, Spiridon, și rămânea sub călăuzirea duhovnicească a acestuia. Într-o altă împrejurare, trecând împreună pe lângă niște livezi roditoare și frumoase numite Parimnos, Trifilie s-a arătat încântat de frumusețea lor. Spiridon i-a zis:
„De ce te atrag lucruri trecătoare? Să ne strângem comoară în cer, nu pe pământ.”
Această chemare la nepătimire l-a întărit și mai mult pe Sfântul Trifilie în nevoință.
Dăruit de Dumnezeu cu o inimă caldă și blândă, el a fost un adevărat părinte pentru toți. Nu judeca pe nimeni, ci ridica pe cei căzuți, întărea pe cei slabi în credință și alina pe cei în suferință. Din averea rămasă de la mama sa, a ridicat o mănăstire la Lefcosia, unde călugării se nevoiau în rugăciune și lucrare sfântă. Mănăstirea a devenit un centru duhovnicesc important în acea vreme.
Moștenirea duhovnicească
Sfântul Ierarh Trifilie a adormit întru Domnul în anul 370, la o vârstă înaintată. Trupul său a fost așezat cu cinste în mănăstirea ctitorită de el. La începutul secolului al XII-lea, Egumenul rus Daniel, aflat în pelerinaj în Cipru, a mărturisit că a văzut sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Trifilie, semn că evlavia față de el a rămas vie peste veacuri.
Scrierile vechi îl numesc pe Sfântul Trifilie „fântână de lacrimi”, adică un om care a plâns pentru păcatele sale și ale lumii, cu lacrimi de pocăință. El este cinstit ca unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ciprului, având parte în cer de cununa celor drepți.
Viața Sfântului Trifilie ne învață că adevărata înțelepciune se află în smerenie, nu în mândria cunoștințelor lumești
Deși era cultivat și elocvent, el a știut să se plece în fața unui om simplu, dar cu dar divin, Sfântul Spiridon. De asemenea, ne învață că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de strălucirea deșartă a lumii acesteia. Comorile adevărate sunt cele adunate în cer, prin milostenie, rugăciune și curăție sufletească.
Modelul său este unul necesar mai ales celor ce astăzi se ocupă de pastorație sau de teologie. Sfântul Ierarh Trifilie a arătat că o cultură adevărată nu se opune sfințeniei, ci o poate sluji, cu condiția să fie înrădăcinată în Hristos și să nu întunece smerenia inimii.