Între marii părinți duhovnicești care au luminat viața Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XIX-lea, un loc aparte îl ocupă Sfântul Cuvios Anatolie ,,cel Bătrân” de la Optina, unul dintre marii nevoitori ai vestitei Mănăstirea Optina.
Viața sa, marcată de ascultare, smerenie, compătimire adâncă și daruri duhovnicești alese, rămâne până astăzi un model viu pentru monahi și mireni deopotrivă.
Optina, vatră de sfințenie și centru al vieții duhovnicești
Mănăstirea Optina, aflată în Rusia Centrală, la mică distanță de localitatea Kozelsk și la aproximativ 130 de kilometri de Moscova, este considerată unul dintre cele mai puternice centre ale spiritualității ortodoxe ruse. Încă din secolul al XIX-lea, Optina a devenit cunoscută pentru școala sa de stareți, părinți cu viață aleasă, povățuitori ai poporului și ai intelectualității vremii.
Din obștea acestei mănăstiri s-au ridicat numeroși sfinți cuvioși, care au îmbinat rugăciunea adâncă cu dragostea jertfelnică față de aproapele. În acest context de mare efervescență duhovnicească s-a format și Cuviosul Anatolie, ucenic al marilor stareți ai Optinei.
Originea și formarea duhovnicească
Cuviosul Anatolie s-a născut la 24 martie 1824, în satul Bobali din regiunea Kaluga, primind la botez numele de Alexei Moisevici Zertalov. Tatăl său era diacon în biserica satului, iar atmosfera familiei a fost una profund creștină.
Încă din copilărie, Alexei a fost crescut în frica de Dumnezeu, învățat să iubească slujbele Bisericii, rugăciunea și viața curată.
Urmând rânduiala vremii, tânărul Alexei a studiat la Seminarul din Kaluga, pe care l-a absolvit cu succes. Deși avea posibilitatea de a urma o carieră bisericească sau intelectuală, el a ales pentru o vreme o viață simplă, angajându-se într-un loc de muncă obișnuit. Însă voia lui Dumnezeu avea să-l cheme pe o altă cale.
Boala, prag spre vocația monahală
În tinerețe, Alexei s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză, o boală aproape fără leac în acea epocă. Aflat în fața suferinței și a morții, el a făcut o făgăduință înaintea lui Dumnezeu: dacă va primi vindecare, își va închina viața slujirii monahale.
Prin purtarea de grijă dumnezeiască, tânărul s-a însănătoșit, iar în vara anului 1853, cu binecuvântarea părinților săi, a pășit pe poarta Mănăstirii Optina. A fost primit cu dragoste de obște, iar starețul de atunci, Cuviosul Macarie de la Optina, văzând credința și jertfa părinților săi, i-a fericit pentru dăruirea fiului lor lui Dumnezeu.
Sub îndrumarea marilor stareți
Cunoscându-și apropiata trecere la Domnul, Cuviosul Macarie l-a îndreptat pe fratele Alexei spre Cuviosul Ambrozie de la Optina, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești ai Ortodoxiei ruse. Sub povățuirea acestuia, Alexei a învățat adevărata ascultare, smerenia și lepădarea de sine.
După aproape zece ani de nevoințe, în ziua de 17 noiembrie 1862, fratele Alexei a fost tuns în monahism, primind numele de Anatolie. Această tundere a marcat începutul unei vieți de jertfă totală în slujba lui Hristos și a aproapelui.
Ascultări smerite și dragoste fără măsură
În primii ani de monahism, Cuviosul Anatolie a fost rânduit la trapeză. Aici se remarca printr-o slujire neobosită: îi îngrijea pe pelerini cu atâta dragoste, încât adesea ajungea la epuizare, neputând nici măcar să se întoarcă în chilie, adormind pe lemnele din bucătărie.
Mai târziu, a fost mutat la arhondaric, unde primea oaspeți și pelerini veniți din toate colțurile Rusiei. Pentru fiecare avea un cuvânt bun, o mângâiere și o rugăciune. Această slujire smerită l-a format lăuntric și l-a pregătit pentru misiunea sa viitoare de părinte duhovnicesc.
Hirotonia și refuzul cinstei lumești
În anul 1870, după opt ani de viețuire monahală, Cuviosul Anatolie a fost hirotonit ieromonah. La scurt timp, i s-a propus să fie trimis într-o mănăstire din Orlovsk, ca duhovnic și arhimandrit. Deși această chemare era o mare cinste, cuviosul a refuzat, dorind să rămână în smerita Sihăstrie Optina, unde fusese rânduit de Dumnezeu.
Acest refuz al cinstei lumești arată limpede duhul său de lepădare de sine și dorința de a rămâne în ascultare, acolo unde Dumnezeu îl rânduise.
Stareț și povățuitor al obștilor
În scurt timp, Cuviosul Anatolie a devenit ucenic de chilie al Cuviosului Ambrozie, iar din anul 1874 a fost numit conducător duhovnicesc al obștii de la Optina. Totodată, a primit ascultarea de a se îngriji și de obștea de maici de la Mănăstirea Samordino.
Era cunoscut pentru compătimirea sa adâncă: nu putea rămâne indiferent în fața suferinței cuiva. De multe ori, durerea aproapelui devenea durerea lui, ajungând să simtă chiar trupește povara necazurilor celor care îl căutau.
Daruri duhovnicești și învățături vii
Cuviosul Anatolie îi îndemna pe toți să citească scrierile Sfinților Părinți și să participe cu atenție la cântările liturgice, subliniind că din acestea se naște rugăciunea curată a inimii. Dumnezeu l-a înzestrat cu daruri duhovnicești deosebite: discernământ, cunoașterea gândurilor și a inimilor, precum și darul tămăduirii sufletești și trupești.
Mulți oameni plecau de la el schimbați, ușurați de poveri și întăriți în credință, mărturisind puterea rugăciunii sale.
Sfârșitul pământesc și moștenirea duhovnicească
Trecerea la Domnul a Cuviosului Ambrozie, în 10 octombrie 1891, a fost o mare lovitură pentru ucenicul său. Durerea despărțirii i-a slăbit și mai mult sănătatea, iar Cuviosul Anatolie a început să se îmbolnăvească tot mai des. Cu toate acestea, a primit suferința cu răbdare și smerenie, ca pe o ultimă cruce mântuitoare.
În ziua de 25 ianuarie 1894, Sfântul Cuvios Anatolie „cel Bătrân” de la Optina a trecut la cele veșnice, lăsând în urmă o lumină duhovnicească ce nu s-a stins. Viața sa rămâne o mărturie vie despre puterea dragostei, a ascultării și a milei, fiind pentru fiecare creștin un îndemn la apropierea sinceră de Hristos, prin rugăciune și slujire jertfelnică a aproapelui.