Sfânta Prorociță Ana, mama marelui Proroc Samuel, ocupă un loc de cinste în istoria biblică și în tradiția Bisericii, fiind un model de rugăciune neobosită, răbdare și încredere în voia lui Dumnezeu. Viața ei, așezată la hotarul dintre suferința firii omenești și biruința darului dumnezeiesc, rămâne până astăzi o mărturie despre felul în care Dumnezeu lucrează în taina inimilor smerite.
Originea și încercarea sterpiciunii
Sfânta Ana era originară din cetatea Ramataim (sau Armatem), din muntele lui Efraim. Era căsătorită cu Elcana, un bărbat din seminția lui Levi, om temător de Dumnezeu. Deși era iubită de soțul ei, Ana purta în suflet o grea povară: era stearpă și nu putea naște copii.
În Israelul de atunci, sterpiciunea era privită ca o rușine, adesea ca un semn al părăsirii de către Dumnezeu. Astfel, suferința Anei nu era doar trupească, ci mai ales sufletească, apăsată de neînțelesul voii divine și de judecățile celor din jur.
Rivală ei, Fenana, cea de-a doua soție a lui Elcana, îi dăruise acestuia copii și, mândrindu-se cu rodnicia ei, o defăima pe Ana. La acestea se adăugau ispitele rudelor și ale cunoscuților, precum și durerea din inima unui bărbat care, deși o iubea pe Ana, nu înțelegea pe deplin amărăciunea ei. Toate acestea ar fi putut-o zdrobi, însă Sfânta Ana nu s-a depărtat de credință, nici nu a căzut în deznădejde.
Rugăciunea din Silom, începutul minunii
În fiecare an, Ana mergea împreună cu Elcana la Silom, unde se aflau Chivotul Legământului și Cortul Mărturiei, pentru a aduce jertfe Domnului prin mâna preotului Eli. Deși împlinea toată Legea cu râvnă și fără trândăvie, rugăciunile ei rămâneau, după judecata oamenilor, fără răspuns.
Sfântul Sinaxar arată însă că „uneori chiar sfinților cu anevoie și târziu li se împlinesc cererile”, pentru ca răbdarea și încercarea lor să devină mai strălucite înaintea lui Dumnezeu.
Într-un an, după săvârșirea jertfelor, Ana a primit o singură parte din jertfe, deoarece nu avea copii, în timp ce femeile cu prunci primeau câte două. Această durere a străpuns-o adânc, dar nu i-a întunecat chipul, nici nu i-a răpit nădejdea. L-a lăsat pe Elcana să se întoarcă acasă și a rămas singură în Casa Domnului, căzând cu fața la pământ într-o rugăciune din care izvorau lacrimi și credință:
„Doamne, Dumnezeul părinților mei, caută spre roaba Ta și spre smerenia mea! Dă-mi rod pântecelui meu și Ți-l voi da Ție să-Ți slujească toate zilele vieții lui!”
Această rugăciune a fost rostită din adâncul sufletului, în tăcere, doar buzele i se mișcau. Preotul Eli, văzând-o, a crezut că este amețită de vin, dar Ana s-a apărat cu smerenie, mărturisind durerea inimii sale. Atunci, bătrânul preot a binecuvântat-o, iar Dumnezeu, văzând credința și stăruința ei, nu doar i-a ascultat cererea, ci i-a descoperit mai înainte numele copilului ce avea să se nască: Samuel, adică „Cerut de la Dumnezeu”.
Nașterea și dăruirea Prorocului Samuel
Întoarsă acasă, Ana era plină de bucurie și încredințare. A zămislit, iar când a născut, a dat naștere celui ce avea să devină marele Proroc și Judecător al lui Israel, Samuel. După ce l-a înțărcat, l-a adus cu ea la Silom și l-a închinat Domnului pentru totdeauna, împlinindu-și astfel făgăduința făcută în rugăciune.
I-a făcut haine preoțești mici, pe măsura lui, și l-a încredințat preotului Eli. Deși era încă un prunc, Samuel a început să slujească în casa Domnului, iar Ana, privind la el, se bucura și slăvea pe Dumnezeu.
Binecuvântare înmulțită și cântarea profetică a Anei
Domnul nu s-a oprit la darul lui Samuel. Prin cuvântul lui Eli, Dumnezeu a binecuvântat-o încă o dată, și Ana a născut trei fii și trei fiice, împlinindu-se astfel cuvântul ei profetic: „Cea stearpă a născut șapte, iar cea cu mulți fii a slăbit”. Fenana, care o defăimase, după ce născuse cinci copii, a rămas stearpă.
Într-o revărsare de bucurie, Ana a compus un imn de laudă către Dumnezeu. Acest imn, plin de profunzime și lumină, este socotit una dintre cele mai frumoase cântări ale Vechiului Testament și se cântă până astăzi la slujbele Bisericii. Începutul lui este binecunoscut:
„S-a rugat deci Ana şi a zis: «Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu şi gura mea s-a deschis larg asupra vrăjmaşilor mei, căci m-am bucurat de izbăvirea Ta.” (I Regi 2:1)
Cântarea Anei este atât o mulțumire personală, cât și o profeție despre dreptatea lui Dumnezeu, despre răsturnarea celor mândri și ridicarea celor smeriți. Ea vestește, în chip tainic, venirea lui Mesia și lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume.
Ana, model al rugăciunii smerite și al împlinirii făgăduințelor
Viața Sfintei Prorocițe Ana arată că Dumnezeu lucrează la vremea Sa, nu la vremea omului. Rugăciunea ei nu a fost respinsă, ci pregătită pentru un moment de har desăvârșit. Samuel nu trebuia să fie doar copilul Anei, ci prorocul poporului, cel care a uns pe Saul și pe David ca împărați ai lui Israel.
Prin răbdarea ei, Ana ne învață că:
- rugăciunea sinceră nu se pierde niciodată,
- suferința poate deveni temelie pentru lucrarea lui Dumnezeu,
- făgăduințele către Domnul trebuie păstrate cu fidelitate,
- smerenia este mai puternică decât judecata oamenilor.
Ea nu a cerut un fiu pentru sine, ci pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a dăruit mult mai mult decât a cerut.
Sfârșitul vieții și moștenirea spirituală
Sfânta Ana a trăit mult, slăvind pe Domnul și prorocind. A rămas până la bătrânețe o femeie a rugăciunii, o inimă smerită și recunoscătoare. La vremea rânduită, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, mutându-se în locașurile cele veșnice.
Moștenirea ei rămâne vie în Biserica lui Hristos. Ea este pomenită ca mamă de proroc, dar și ca prorociță, pentru că Duhul lui Dumnezeu a vorbit prin cântarea și viața ei.
Sfânta Prorociță Ana, mama Prorocului Samuel, este o mare lumină a credinței veterotestamentare
Prin rugăciunea, răbdarea și credincioșia ei, a devenit vas ales al lui Dumnezeu și izvor de binecuvântare pentru întreg poporul lui Israel.
Povestea ei rămâne mereu actuală: Dumnezeu nu uită lacrimile celor ce se roagă cu inimă zdrobită și nu trece cu vederea smerenia celor ce se pun pe ei înșiși în mâinile Lui. Viața ei ne învață că atunci când omul își pune nădejdea în Domnul, darul pe care îl primește este mai mare decât orice ar fi putut nădăjdui.