Într-o epocă în care accesul la informație era greu, iar condițiile vieții monahale pe Muntele Athos presupuneau renunțări radicale și osteneli neîntrerupte, un călugăr român, aproape necunoscut în lumea largă, a reușit ceea ce puțini s-ar fi încumetat măcar să înceapă: să scrie, singur, timp de 18 ani, cea mai amplă monografie a monahismului athonit. Numele său: Schimonahul Irinarh Șișman, viețuitor al Schitului Românesc Prodromu, considerat astăzi primul și cel mai important istoriograf român din Sfântul Munte.
De la Dolj la Athos – drumul renunțării
Irinarh Șișman s-a născut în anul 1845 în comuna Milești, județul Dolj. Încă din tinerețe s-a remarcat prin sete de cunoaștere și o înclinație profundă spre studiul limbilor și al cărților. Cunoștea patru limbi străine și avea o educație deosebită pentru vremea sa. Cu toate acestea, la un moment dat, viața lui a luat o întorsătură radicală: s-a „rănit cu inima spre dragostea lui Hristos” – o expresie simplă, dar care exprimă o convertire profundă.
În anul 1884, părăsește toate cele lumești și ia calea Muntelui Athos, locul considerat Grădina Maicii Domnului, unde se dedică vieții monahale. Intră în Schitul Românesc Prodromu și devine schimonah, adică primește treapta cea mai înaltă a călugăriei, a desăvârșirii în viața ascetică. Aici, în tăcere, smerenie și rugăciune, va trăi până în 1920, anul trecerii sale la cele veșnice.
Rugăciunea – temelia istoriei
Viața lui Irinarh nu a fost doar una de retragere din lume, ci una de asumare a unei misiuni neobișnuite pentru un monah: aceea de istoric. Îndemnat de Duhul Sfânt, în anul 1898 începe să scrie o lucrare monumentală, Istoria Sfântului Munte, o cronică în 20 de tomuri care însumează peste 10.000 de pagini scrise de mână, cu caligrafie aleasă, chenare ornamentale și icoane în miniatură, toate lucrate cu migală de autor.
Această operă colosală nu este doar o istorie în sens academic, ci o lucrare duhovnicească, izvorâtă dintr-o viață trăită în rugăciune și nevoință. Ziua, Irinarh lucra cu mâinile la grădină și se ruga cu mintea; noaptea, citea, scria și priveghea. Multe dintre pagini au fost scrise în condiții de lipsuri materiale, fără cerneală sau hârtie. Uneori a fost chiar rănit în timp ce scria, cum s-a întâmplat în 1905, când o piatră aruncată de vrăjmașul nevăzut i-a spart geamul și l-a lovit la mâna cu care scria. Cu toate acestea, sprijinit de rugăciune și încredere în Maica Domnului, nu a întrerupt lucrarea.
Conținutul operei
Cele 20 de tomuri ale Istoriei Sfântului Munte formează o enciclopedie vie a vieții athonite. Primele 17 tomuri descriu istoria celor 20 de mari mănăstiri din Athos, de la începuturile lor din secolul I până la începutul secolului XX. Tomul 18 este dedicat icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, prezentând peste 150 de minuni. În tomul 19 găsim planșe desenate, intitulări poetice precum „Crinii Raiului” și „Floarea Darului”, dar și reprezentări ale sfinților athoniți. În fine, tomul 20 este cel mai apropiat de neamul nostru românesc, oferind o descriere a prezenței românești în Athos, cu peste o sută de chilii locuite de români și cu date statistice prețioase. Ultima parte a acestui tom este dedicată Istoriei Schitului Prodromu, locul în care a viețuit și a scris Irinarh.
Călugăr, istoric și miniaturist
Schimonahul Irinarh nu a fost doar un simplu cronicar. El a fost și un artist. Fiecare pagină a operei sale este o lucrare de artă. Caligrafia este impecabilă, ornamentația delicată, icoanele în miniatură sunt pictate cu o finețe de neimaginat. Toate acestea vorbesc despre o personalitate complexă, în care s-au întâlnit harul duhovnicesc, disciplina intelectuală și sensibilitatea estetică.
De asemenea, stilul său este profund teologic. Nu scrie din vanitate sau dorința de a se afirma, ci dintr-o dorință sinceră de a proslăvi numele lui Dumnezeu și de a păstra vie amintirea lucrării divine în istoria monahismului. Prima pagină a lucrării este, de altfel, o rugăciune: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mi în această lucrare, pentru ca să se proslăvească Numele Tău cel Sfânt în veci, Amin.”
Greutăți și ispite
Lucrarea sa nu a fost lipsită de încercări. Pe lângă sărăcia materială, s-a confruntat cu neînțelegeri din partea fraților de obște. Unii îl certau că nu merge la ascultări. Alții nu înțelegeau ce rost are să scrii într-un loc în care viața este, înainte de toate, tăcere și rugăciune. Dar Irinarh nu s-a apărat. Răbda totul în liniște și făcea pace cu blândețea sa. În spatele fiecărei file scrise se ascunde o osteneală nevăzută, o taină a răbdării și a credinței.
Moștenirea lui Irinarh Șișman
Schimonahul Irinarh a murit în anul 1920, în pace, în Muntele Athos, după ce primise Preacuratele Taine. Opera sa nu a fost niciodată publicată integral, dar manuscrisele sale se păstrează și constituie o comoară istorică și duhovnicească de neprețuit.
Irinarh Șișman nu a fost doar un istoric. A fost un mărturisitor al credinței prin scris. A fost un călugăr care a înțeles că istoria mănăstirilor și a sfinților nu trebuie lăsată pradă uitării. A fost un martor tăcut al unei lumi ce trăiește dincolo de timp, în ritmul veșniciei.
El rămâne primul și cel mai important istoriograf român athonit. Nu doar pentru că a scris, ci pentru că a trăit ceea ce a scris. A unit în viața lui rugăciunea și munca, ascultarea și creația, tăcerea și cuvântul. Pentru toate acestea, merită să fie cunoscut și cinstit, nu doar de monahi, ci de toți cei care iubesc Biserica, istoria și credința vie a neamului românesc.