Azi ca mâine și poimâine—Faïza Guène
Titlu original: Kiffe kiffe demain
Traducerea: Ramona Hârsan
Editura: IBU Publishing
Colecția: Zohra
An apariție: 2009
Nr pagini: 171
Goodreads: 3,46
Rating personal: 4/5*
Mărturisesc: m-a atras coperta, de-asta am cumpărat cartea—copila diafană dar de-o seninătate tăioasă de parcă ar fi reîncarnarea unei zeiţe omnisciente. Părea o operă de artă, ceea ce am şi înţeles că este, reproducere după un tablou de Alexandrina Hristov, deşi nu ştiu de ce acest lucru nu este specificat nicăieri…
Dacă Banlieu 13: Ultimatum s-ar fi întâlnit cu De veghe în lanul de secară, rezultatul ar fi fost Azi ca mâine și poimâine, însă fără bătăi, parkour şi Cyril Rafaelli. Glumesc, desigur.
„E luni şi, ca-n toate zilele de luni, m-am prezentat la madam Burlaud. Madam Burlaud e bătrână, nasoală şi miroase a cremă contra păduchilor. E paşnică da’ câteodată mă-ngrijorează, pe bune. Azi mi-a scos din sertarul de jos o colecţie de imagini ciudate, nişte pete mari care semănau a vomă uscată. M-a-ntrebat la ce mă duceau cu gândul. I-am spus şi m-a privit fix cu ochii ei bulbucaţi, clătinând din cap cum fac căţeii ăia de jucărie de atârnat pe parbriz.”
Asta-i Doria. Dură şi cu gura spurcată dar numai în scris. În viaţa de zi cu zi tace şi înghite. Are 15 ani, e fiica unor marocani şi locuieşte într-unul din cartierele mărginaşe ale Parisului, populate în general de imigranţi săraci. ”Viitorul ne cam nelinişteşte, da’ n-ar trebui, pentru că, dacă vreţi să ştiţi, nici măcar n-avem aşa ceva”.
A rămas doar cu mama ei după ce tatăl s-a întors în Maroc „ca să-şi ia altă nevastă, mai tânără şi mai fertilă”, situaţia ei, de copil unic la părinţi, fiind neobişnuită, chiar jenantă pentru o familie de arabi. Liceul a trimis-o la un psiholog, madam Burlaud, considerând că e prea retrasă, traumatizată în urma acestui abandon.
”Soarta e un jeg pentru că n-ai ce-i face. Adică, orice-ai face, până la urmă tot o-ncurci. Maică-mea zice că dacă tata ne-a părăsit, e pentru că aşa ne-a fost scris. La noi, asta se cheamă mektoub [destin]. E ca scenariul unui film ai cărui actori suntem noi. Problema e că scenaristul nostru, al tuturor, n-are nici urmă de talent. Nu ştie să scrie poveşti frumoase.”
Aflate la limita subzistenţei, se îmbracă de la second-hand şi „ajutoare”, acesta fiind motivul pentru care e dispreţuită şi ridiculizată de către colegii ei francezi, în consecinţă, nu-i place şcoala, are note mici, nu se implică şi e sătulă de aerele de martiri ale profesorilor care consideră un iad predatul într-o şcoală de la periferie. Va trebui să repete anul, nu c-ar fi proastă dar preferă s-o facă „pe autista cum fac cu toată lumea, ca să mă apăr”.
Cartierul e un loc unde nu se întâmplă mai nimic spectaculos—nunţi, naşteri, decese, arestări, iar Doria comentează toate aceste evenimente minore cu umor, sarcasm şi necontenite referinţe cinematografice ori din sfera serialelor şi emisiunilor de la TV.
„Dacă e să dai cuiva o veste proastă, mai bine te laşi inspirat de ce vezi la televizor. De curajul şi tactul lui Gaby din Sunset Beach, când îl anunţă pe bou’ de bărbatu-su că l-a-nşelat cu propriul lui frate. Care mai era şi popă. Colac peste pupăză. Păi pe lângă asta, să-l anunţi pe tatăl lui Youssef că ţache-al lui e-n puşcărie până primăvara viitoare e floare la ureche. Ca şi faptul că eu tre’ s-o anunţ pe mama că anul ăsta repet clasa.”
Cartea a fost comparată cu romanul lui Salinger; din punctul meu de vedere, există şi asemănări dar deosebirile sunt destule. Doria chiar are motive de revoltă—discriminarea, sărăcia, rasismul, prejudecăţile, indiferenţa funcţionarilor publici; este o inadaptată pentru că se află la intersecţia a două lumi/culturi/civilizaţii diferite, e conştientă de neajunsurile fiecăreia şi nu consideră că aparţine 100% nici uneia dintre ele; Holden se simţea diferit de ceilalţi, Doria chiar este, lucru evident încă de când era de-o şchioapă:
”Odată ţin minte că făceau o horă şi au refuzat să-mi dea şi mie mâna pentru că era ziua de după Aid, Sărbătoarea Mielului, şi mama mă dăduse cu hena în palma dreaptă. Creieraşele alea zornăitoare au crezut că sunt murdară.”
Din aceste motive, deşi nu cred că m-aş fi identificat cu ea nici dacă am fi avut aceeaşi vârstă, cred că este un personaj interesant care are ceva de spus chiar dacă o face în cel mai ireverenţios mod posibil. Nu mi s-a părut nicio clipă imatură, iresponsabilă şi enervantă, aşa cum, din păcate, l-am văzut pe Holden atunci când, adult fiind, am recitit cartea…În rest, cei doi sunt la fel de amuzanţi, cu stilul lor „mi se rupe” şi comentariile delicios de impertinente la adresa celor din jurul lor, în cazul Doriei—vecini bârfitori şi răutăcioşi, profesori obtuzi, asistenţi sociali stupizi şi plini de propria importanţă, colege de şcoală—”haita de oxigenate ultramachiate”.
E o gură de aer proaspăt cartea asta, se simte că Faïza Guène avea doar 19 ani când a scris-o, vocea adolescentei rebele nu e falsă, aşa cum se mai întâmplă în unele ficţiuni create de autori maturi care încearcă să se pună în pielea personajelor lor ce n-au ajuns încă la vârsta majoratului, Doria e vie, vibrantă, plină de culoare şi autentică. De luni bune n-am mai fost atât de entuzismată de o carte, m-a ţinut în priză câteva ore bune, pur şi simplu nu mă puteam desprinde de cartierul Le Paradis dar zâmbetul nu mi-a părăsit nicio clipă faţa aşa că nu regret că am pierdut noaptea citind-o…