În viața duhovnicească, puține lucruri sunt atât de delicate și atât de ușor de confundat precum lucrarea pocăinței.
De multe ori, omul trăiește anumite emoții, anumite schimbări de dispoziție, anumite frământări ale sufletului și este convins că acestea sunt expresia lucrării harului lui Dumnezeu. Alteori, simte uscăciune, neliniște sau întristare și crede că harul l-a părăsit.
Însă, în ambele situații, de cele mai multe ori, omul se mișcă în sfera propriilor trăiri psihice, fără să le deosebească de lucrarea tainică a harului dumnezeiesc.
Tema distincției dintre pocăința psihică și pocăința duhovnicească, așa cum o prezintă Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, rămâne una de mare actualitate. În epoca în care psihologia joacă un rol tot mai vizibil în înțelegerea omului, Biserica ne cheamă să distingem între ceea ce ține de ordinea naturală a psihicului și ceea ce aparține vieții în Hristos, adică ordinii duhovnicești.
Trăirile psihice nu sunt totuna cu harul lui Dumnezeu
Experiențele interioare pot deruta foarte ușor. Rugându-se, omul poate simți entuziasm, sensibilitate, lacrimi, emoție. Acestea pot părea, la prima vedere, manifestări ale harului dumnezeiesc. Dar ele pot proveni pur și simplu din structura psihică, din caracter, din dispoziția sufletească de moment. Tot astfel, cineva poate trăi mâhnire, iritare sau dezamăgire în timpul rugăciunii și să ajungă la concluzia greșită că harul l-a părăsit. Însă harul lui Dumnezeu nu este condiționat de emoțiile noastre. El rămâne neatins de oscilațiile psihicului și lucrează în chip tainic și negrăit.
De aceea, omul trebuie să învețe să nu confunde stările sale psihice cu prezența sau absența harului. Emoția nu este totuna cu lucrarea dumnezeiască, iar uscăciunea nu este totuna cu lipsa harului. Omul poate simți o bucurie intensă și să creadă că vine de la Dumnezeu, dar ea să fie doar o reacție sentimentală. Poate simți tristețe și să creadă că Dumnezeu l-a părăsit, când, de fapt, harul lucrează tocmai prin acea aparentă goliciune, chemându-l la adâncire și smerenie.
Domnul Însuși spune: „Pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu” și „pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Hristos oferă o pace și o bucurie care nu pot fi confundate cu cele provenite din echilibrul psihic sau din reacțiile emoționale firești ale omului. Una este bucuria psihologică, alta este bucuria harică. Una este liniștea obținută prin relaxare, autosugestie sau echilibru interior, alta este pacea duhovnicească pe care o dă Duhul Sfânt. Aceasta din urmă este neclintită, curată și nu depinde de condițiile vieții sau de stările sufletești trecătoare.
Psihicul și duhovnicescul: două domenii distincte
Este important să acceptăm faptul că psihologia și medicina pot ajuta omul în mod real. Un psiholog sau un psihiatru poate contribui la stabilizarea emoțională a unei persoane, poate să-l ajute pe cel anxios să își recapete liniștea, pe cel deprimat să își regăsească sensul vieții, pe cel împovărat să își recapete echilibrul interior. Toate acestea sunt folositoare și chiar necesare uneori.
Dar, după cum subliniază Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, acest tip de echilibrare nu înseamnă automat că omul devine mai apropiat de Dumnezeu sau mai înaintat duhovnicește. Psihicul bine așezat nu este totuna cu duhovnicia. Cineva poate fi foarte sănătos din punct de vedere psihologic, dar departe de Dumnezeu. La fel, un om poate avea frământări psihice, dar să fie plin de credință și să înainteze duhovnicește.
Astfel, dacă formarea duhovnicească îl poate stabiliza și psihic pe om, inversul nu este valabil: sănătatea psihică nu îl face automat sfânt sau înaintat duhovnicește. Acestea sunt două planuri diferite, care pot comunica între ele, dar nu se identifică.
Pocăința psihică: lacrimi care nu mântuiesc
Confuzia dintre lacrimi și pocăință este poate una dintre cele mai des întâlnite în viața spirituală. Există o pocăință psihică, bazată pe emoție, pe reacție, pe sensibilitatea omului, care nu este aceea dăruită de Dumnezeu.
De exemplu, cineva face o greșeală gravă, iar consecințele care urmează îi afectează reputația, imaginea, locul în societate. Se simte rușinat, se simte înjosit, îi scade considerația în ochii celor din jur. Începe să plângă, să își ceară iertare, să se smerească în aparență. Toate acestea pot părea semne ale unei pocăințe autentice. Dar ele pot fi doar reacții psihice firești la pierderea confortului, la rănirea orgoliului sau la frica de consecințe.
Aceasta este o pocăință falsă, o pocăință centrată pe sine, nu pe Dumnezeu. Omul nu se întristează pentru că L-a rănit pe Dumnezeu, ci pentru că s-a rănit pe sine. Nu plânge pentru păcat, ci pentru pierdere. Nu suferă pentru despărțirea de har, ci pentru afectarea imaginii personale.
Un exemplu clasic este Iuda. Evanghelia spune că „s-a căit”, însă această căință nu l-a dus la viață, ci la sinucidere. Pentru că nu era pocăință duhovnicească, orientată către Dumnezeu, ci o reacție psihică la grozăvia faptei sale și la imposibilitatea de a mai repara imaginea sa.
Pocăința psihică produce lacrimi, dar nu naște îndreptare. Rupe hainele, dar nu rupe legătura cu păcatul. Este zgomotoasă, dar nu este profundă. Impresionează pe cei din jur, dar nu schimbă inima.
Pocăința duhovnicească: darul lui Dumnezeu
Pocăința duhovnicească este cu totul altceva. Este lucrare a harului, nu a sensibilității omenești. Ea nu se reduce la emoție, deși poate avea lacrimi. Nu se reduce la frământare, deși implică durere sufletească. Pocăința duhovnicească este întâlnirea omului cu Dumnezeu în adevăr, în smerenie și în dorința de a se întoarce la El.
Omul care se pocăiește duhovnicește nu plânge pentru reputație, ci pentru că L-a rănit pe Hristos. Nu suferă pentru că a fost judecat de oameni, ci pentru că s-a despărțit prin păcat de icoana sa lăuntrică. Nu este focusat pe propria imagine, ci pe mila lui Dumnezeu.
Pocăința duhovnicească nu este teatrală, nu caută confirmări și nu se hrănește din emoții. Este adâncă, reală, tainică. Lucrează în inimă și o schimbă radical.
Această pocăință nu se obține prin efort psihologic, nici prin analiză introspectivă, nici prin simpla dărâmare emoțională. Ea se primește de la Dumnezeu ca un dar, atunci când omul se smerește, se recunoaște pe sine și cheamă mila Domnului.
De ce este important să facem diferența?
Confundarea celor două tipuri de pocăință duce la rătăcire. Dacă omul își spune: „Am plâns, deci m-am pocăit”, riscă să creadă că se află pe drumul cel bun, când de fapt nu s-a schimbat nimic în viața lui. Dacă trăiește o emoție intensă la rugăciune și o numește „har”, riscă să cadă în încredere de sine și în auto-amăgire. Dacă simte uscăciune și crede că Dumnezeu l-a părăsit, se poate descuraja inutil.
Omul duhovnicesc învață să privească dincolo de emoții. El știe că harul nu depinde de trăirile sale. Știe că Dumnezeu lucrează chiar și în tăcere, chiar și în lipsa de sensibilitate, chiar și în momentele grele ale vieții.
Cum putem ajunge la pocăință adevărată?
* Prin smerenie, recunoașterea propriei neputințe și a dependenței totale de Dumnezeu.
* Prin adevăr, asumarea propriilor păcate fără justificări și fără autoînșelare.
* Prin rugăciune, nu doar rugăciunea emoțională, ci rugăciunea stăruitoare și smerită.
* Prin spovedanie, locul unde pocăința psihică se poate transforma în pocăință duhovnicească prin lucrarea harului.
* Prin răbdare, pocăința nu este un sentiment trecător, ci o stare de viață.
Pocăința psihică și pocăința duhovnicească sunt două realități diferite
Prima își are izvorul în structura emoțională a omului; cealaltă este rodul harului lui Dumnezeu. Prima se hrănește din sensibilitate; cealaltă din smerenie și adevăr. Prima poate produce lacrimi, dar nu schimbă viața; cealaltă transformă inima și o unește cu Dumnezeu.
Biserica ne cheamă să căutăm pocăința duhovnicească, nu pentru a ne condamna, ci pentru a ne vindeca. Iar această vindecare nu este produsul analizei psihologice, ci darul lui Hristos, Care a venit în lume „nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, ca să-i mântuiască”.