Într-o lume în care omul caută neîncetat confortul, sănătatea și liniștea, suferința pare lipsită de sens.
De cele mai multe ori, atunci când ne îmbolnăvim sau suntem încercați de necazuri, prima întrebare care se naște în inima noastră este: „De ce mi se întâmplă tocmai mie?”. Răspunsul nu este întotdeauna simplu, însă în lumina învățăturii ortodoxe, suferința nu este nici întâmplătoare, nici lipsită de rost.
Sfinții Părinți ne învață că Dumnezeu, în iubirea Sa nemărginită, îngăduie uneori încercările nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne vindeca sufletul. Boala trupului poate deveni doctoria inimii, iar lacrimile pot curăți sufletul mai mult decât anii petrecuți în liniște și prosperitate.
În învățăturile stareților de la Optina întâlnim acest adevăr profund: „Nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeți.”
Acest adevăr exprimă condiția fiecărui om care trăiește pe pământ. Nimeni nu este ocolit de încercări, iar viața fără necazuri nu a fost făgăduită nimănui.
Dumnezeu nu trimite încercările fără rost
Omul privește adesea boala ca pe un rău absolut. Însă Dumnezeu vede mai departe decât putem noi înțelege. El privește spre mântuirea sufletului, iar aceasta este infinit mai importantă decât sănătatea vremelnică a trupului.
Sfântul Antonie cel Mare spune:
„Bolile trupești sunt trimise omului de Dumnezeu nu întotdeauna ca pedeapsă pentru păcate, ci uneori și din bunăvoință, pentru eliberarea sau pentru păzirea noastră de bolile sufletești, care sunt mult mai primejdioase decât cele trupești.”
Aceste cuvinte schimbă complet perspectiva asupra suferinței. Nu orice boală este urmarea unui păcat și nu orice necaz este o pedeapsă. Uneori, Dumnezeu îngăduie o durere trupească pentru a opri o cădere sufletească mult mai gravă.
Sunt oameni care, în vremea sănătății, uită de rugăciune, de biserică și de Dumnezeu. În schimb, o singură încercare îi readuce la smerenie, la pocăință și la adevărata lor identitate de fii ai lui Dumnezeu. Ceea ce părea o nenorocire devine, în timp, începutul unei vieți duhovnicești autentice.
Nici sfinții nu au fost lipsiți de suferință
Poate că omul ar putea spune: „Dacă am fi mai buni, nu am mai avea necazuri.” Însă viața sfinților dovedește exact contrariul.
Toți sfinții au trecut prin suferințe. Unii au fost prigoniți, alții au fost bolnavi ani întregi, iar mulți au cunoscut lipsurile, foamea, umilințele și nedreptățile. Cu toate acestea, ei nu au cârtit împotriva lui Dumnezeu, ci au primit toate cu credință și răbdare.
Sfinții Părinți spun că Dumnezeu îngăduie încercările chiar și celor foarte înaintați duhovnicește, pentru ca omul să nu se înalțe cu mintea și să nu creadă că virtuțile îi aparțin.
Mândria este una dintre cele mai periculoase boli ale sufletului. Ea poate distruge într-o clipă ceea ce omul a zidit prin ani întregi de nevoință. Tocmai de aceea, Dumnezeu îngăduie uneori suferința ca pe un mijloc de păstrare a smereniei.
Dacă cei drepți au avut de purtat asemenea cruci, cu atât mai mult noi trebuie să primim cu răbdare încercările care ne sunt rânduite.
Boala trupului și sănătatea sufletului
Societatea modernă acordă o atenție aproape exclusivă sănătății fizice. Investim timp, bani și energie pentru a avea un trup sănătos și puternic, însă uităm adesea de suflet.
Din perspectiva Ortodoxiei, sufletul este comoara cea mai de preț. Dacă trupul este bolnav, omul încă poate dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Însă dacă sufletul este bolnav de mândrie, ură, egoism, invidie sau nepăsare, chiar și un trup perfect sănătos nu îl poate salva.
Uneori, Dumnezeu îngăduie ca trupul să slăbească pentru ca sufletul să se întărească.
Istoria Bisericii este plină de oameni care au devenit sfinți tocmai prin răbdarea bolii. Patul suferinței s-a transformat pentru ei într-o școală a rugăciunii, iar lacrimile au devenit începutul unei vieți noi.
Nu înseamnă că trebuie să căutăm suferința sau să refuzăm tratamentul. Dimpotrivă, medicina este și ea un dar al lui Dumnezeu. Însă, în același timp, creștinul este chemat să înțeleagă că vindecarea sufletului este întotdeauna mai importantă decât vindecarea trupului.
Puterea tăcerii și a slujirii aproapelui
O altă lecție prețioasă vine de la Sfântul Iosif, unul dintre marii stareți de la Optina:
„Învață-te mai mult să taci, căci atunci nu vei greși, nici nu vei osândi. Când vei înceta să cârtești și vei sluji cu mai multă osârdie bolnavilor, pentru Dumnezeu, atunci te vei izbăvi de boala ta, nu numai de cea a trupului, ci și de cea a sufletului.”
Aceste cuvinte sunt de o actualitate impresionantă.
În vremurile noastre se vorbește foarte mult și se ascultă foarte puțin. Judecăm, comentăm și osândim cu ușurință, fără să ne dăm seama că fiecare cuvânt poate răni.
Tăcerea nu înseamnă indiferență, ci înțelepciune. Ea îi oferă omului posibilitatea de a-și cerceta propriul suflet înainte de a-i judeca pe ceilalți.
În același timp, Sfântul Iosif arată că ieșirea din propria suferință începe adesea prin grija față de suferința altuia. Atunci când slujim celor bolnavi, celor singuri sau celor aflați în necaz, inima noastră începe să se vindece.
Iubirea este cea mai puternică doctorie pe care Dumnezeu a dăruit-o omului.
Când vindecarea nu vine
Există situații în care omul se roagă ani întregi pentru vindecare, însă boala rămâne.
Pentru credincios, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu l-a ascultat.
Sfântul Iosif spune că, dacă boala nu pleacă în vremea îndreptării, ea rămâne pentru ca omul să primească „cununa răbdării” în viața veșnică.
Aceasta este una dintre cele mai grele lecții ale credinței: să-L iubim pe Dumnezeu nu doar atunci când primim ceea ce dorim, ci și atunci când El lucrează altfel decât am fi vrut noi.
Răbdarea în suferință este o mare virtute. Ea nu înseamnă resemnare, ci încredere că Dumnezeu știe mai bine decât noi ce este de folos sufletului nostru.
Crucea purtată cu credință devine scară către cer.
Cum putem primi încercările cu pace
Nimeni nu este suficient de puternic încât să suporte singur toate greutățile vieții. Tocmai de aceea, Biserica ne oferă mijloacele prin care putem transforma suferința într-o cale a mântuirii.
Mai întâi, prin rugăciune. Omul care se roagă nu rămâne niciodată singur în fața durerii.
Apoi, prin Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care vindecă rănile sufletului și aduc pace inimii.
Citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți întărește nădejdea atunci când încercările par fără sfârșit.
Nu în ultimul rând, milostenia și slujirea aproapelui schimbă felul în care privim propria suferință. Descoperim că există oameni care duc cruci chiar mai grele decât ale noastre și învățăm să mulțumim pentru binecuvântările pe care încă le avem.
Viața fără necazuri nu există
Fiecare om poartă o cruce pe care numai Dumnezeu o cunoaște în întregime. De aceea, cuvintele: „Nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeți” rămân adevărate pentru fiecare generație.
Important nu este dacă vom avea sau nu suferințe, ci cum le vom trăi.
Dacă le primim cu răzvrătire, ele ne pot împietri inima. Dacă însă le purtăm cu credință, smerenie și nădejde, încercările devin trepte spre desăvârșire.
Așa cum ne învață Sfinții Părinți, Dumnezeu nu îngăduie nimic fără folos. Chiar și atunci când nu înțelegem rostul durerii, putem avea încredere că El lucrează pentru mântuirea noastră.
Boala trupului poate trece sau poate rămâne, însă sufletul care învață răbdarea, iubirea și smerenia dobândește o comoară pe care nimeni nu i-o poate lua. Iar cununa făgăduită celor care rabdă cu credință este veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu.