Există adevăruri pe care omul încearcă să le uite, dar care nu încetează să existe pentru că sunt uitate. Unul dintre ele este moartea.
Putem să ne umplem zilele cu griji, planuri, alergare, câștiguri și dorințe. Putem strânge averi, putem căuta slavă, putem lupta pentru întâietate și putem trăi ca și cum lumea aceasta ne-ar aparține pentru totdeauna. Dar vine o clipă în care toate acestea rămân în urmă.
Părintele Arsenie Papacioc spune cutremurător de simplu: „Moartea adună la un loc măririle, deșertăciunile, toată cruzimea și ambiția omului și aruncă pe ele o lopată de pământ.”
O lopată de pământ. Atât ajunge pentru a acoperi multe dintre lucrurile pentru care omul s-a zbătut o viață întreagă.
În fața mormântului nu mai există funcții, ranguri și titluri. Nu mai există bogați și săraci după măsura lumii. Nu mai contează cine a fost lăudat, cine a fost temut și cine a avut ultimul cuvânt. Rămâne sufletul înaintea lui Dumnezeu și răspunsul pe care îl dă pentru felul în care a trăit.
De aceea, pomenirea morții nu este o chemare la deznădejde. În duhul ortodox, ea este o chemare la trezvie, pocăință și viață adevărată.
Toată slava lumii rămâne în urmă
Omul este foarte ușor amăgit de putere. Când primește cinste, începe să creadă că este mai important decât ceilalți. Când are bani, poate ajunge să creadă că este mai în siguranță decât ceilalți. Când este lăudat, i se poate părea că valoarea lui depinde de glasurile oamenilor.
Dar moartea desființează într-o clipă toate aceste iluzii.
Cel care ieri poruncea altora nu mai poate porunci nimănui. Cel care avea averi nu poate lua nimic cu sine. Cel pentru care se deschideau toate ușile ajunge să fie purtat de alții spre mormânt. Iar cel care era înconjurat de mulțimi pleacă singur din lumea aceasta.
„Pe toți pe care toată lumea îi slăvește, moartea îi alungă din lume”, spune Părintele Arsenie.
Nu înseamnă că bogăția, poziția socială sau reușita sunt, prin ele însele, păcate. Întrebarea este ce face omul cu ele. Devine mai milostiv sau mai nemilos? Mai smerit sau mai mândru? Își amintește de Dumnezeu sau ajunge să creadă că nu mai are nevoie de El?
Tot ceea ce avem este vremelnic. Tot ceea ce suntem înaintea oamenilor se poate schimba într-o singură zi. Numai ceea ce am așezat în suflet și înaintea lui Dumnezeu merge împreună cu noi dincolo de hotarul morții.
Nu moartea este cea mai mare nenorocire
Pentru omul credincios, tragedia cea mai mare nu este faptul că va muri. Moartea trupească este despărțirea vremelnică a sufletului de trup și un prag prin care fiecare om va trece.
Adevărata primejdie este ca acel prag să ne găsească departe de Dumnezeu.
„Vai de acela care va cădea la pat îndușmănit cu Dumnezeu și de acolo trece la veșnicie”, avertizează Părintele Arsenie Papacioc.
Aceste cuvinte nu trebuie citite ca o amenințare, ci ca o chemare puternică la împăcare.
Cât timp trăim, avem vreme pentru pocăință. Putem spune: „Iartă-mă!” Putem îndrepta o nedreptate. Putem întoarce ceea ce nu ne aparține. Putem renunța la o ură veche. Putem merge la spovedanie. Putem începe să ne rugăm. Putem face milostenie. Putem bate din nou la ușa lui Dumnezeu.
Dar nimeni nu știe cât timp are.
Una dintre cele mai primejdioase amăgiri este gândul: „Mai târziu.”
Mai târziu mă voi schimba. Mai târziu mă voi spovedi. Mai târziu voi ierta. Mai târziu mă voi apropia de Biserică. Mai târziu voi avea grijă și de suflet.
Numai că acest „mai târziu” nu ne-a fost făgăduit.
De ce un om simplu poate fi mai înțelept decât un împărat
Părintele Arsenie mărturisește un lucru aparent paradoxal: „Am văzut că împărații și bogații se îngrozesc de moarte, spaima mare îi cuprinde, iar pe un țăran simplu l-am văzut veselindu-se.”
De unde această diferență?
Nu din sărăcie și nici din lipsa de cultură. Ci din starea sufletului.
Cel care și-a pus întreaga nădejde în cele pământești vede în moarte pierderea absolută. Își pierde casa, averea, poziția, planurile și trupul. Tot ceea ce considera al său îi este luat.
Pentru omul care trăiește însă cu Dumnezeu, moartea nu mai este un zid fără ieșire. Este trecerea spre veșnicie. Există durerea despărțirii, există cutremurul firesc înaintea necunoscutului, dar există și nădejdea în Hristos Cel înviat.
De aceea spune Părintele Arsenie: „Este mai înțelept, deci, un țăran care se mântuiește, decât împărații și filosofii care se osândesc.”
Adevărata înțelepciune nu se măsoară numai prin câte cărți a citit omul, câte diplome a obținut sau cât de admirat este. Înțelept este acela care a înțeles pentru ce trăiește.
Poți cunoaște multe despre lume și să nu-ți cunoști propriul suflet. Poți cuceri multe și să te pierzi pe tine însuți. Poți primi aplauzele unei lumi întregi și să ajungi la sfârșit cu mâinile goale.
Ce rămâne după noi?
Dacă moartea ia averile, titlurile și puterea, atunci ce rămâne?
Rămâne iubirea pe care am dăruit-o. Rămâne binele făcut aproapelui. Rămâne iertarea. Rămâne rugăciunea. Rămâne pocăința. Rămân lacrimile vărsate înaintea lui Dumnezeu. Rămâne pâinea împărțită celui flămând și mâna întinsă celui căzut.
Și mai ales rămâne legătura noastră cu Hristos.
De aceea, pomenirea morții poate deveni una dintre cele mai sănătoase măsuri ale vieții. Când suntem gata să ne certăm pentru un lucru mărunt, să ne întrebăm: va mai avea importanță aceasta în ceasul morții? Când vrem să rănim pe cineva pentru că ne-a rănit, să ne întrebăm: vreau să mă întâlnesc cu Dumnezeu purtând această ură în suflet?
Când alergăm fără încetare după bani și uităm de familie, rugăciune și suflet, să ne întrebăm: cât din ceea ce strâng pot lua cu mine?
Moartea, privită astfel, pune lucrurile în ordinea lor adevărată.
Să trăim astăzi ca oameni ai veșniciei
Creștinul nu este chemat să trăiască obsedat de moarte, ci conștient de veșnicie.
Gândul morții nu trebuie să ne facă posomorâți. Dimpotrivă, poate să ne învețe să prețuim fiecare zi. Dacă timpul este limitat, atunci nu merită risipit în ură. Dacă oamenii de lângă noi nu ne-au fost dați pentru totdeauna pe pământ, atunci trebuie să-i iubim cât încă îi avem aproape. Dacă putem cere iertare astăzi, de ce să așteptăm mâine?
Un om care își amintește că va muri poate începe, în sfârșit, să trăiască așa cum trebuie.
Se bucură fără să se lipească pătimaș de bucuriile trecătoare. Muncește, dar nu face din câștig dumnezeul său. Iubește, dar știe că iubirea își găsește împlinirea în Dumnezeu. Suferă, dar nu deznădăjduiește. Cade, dar se ridică prin pocăință.
Și mai ales nu amână împăcarea cu Dumnezeu.
Moartea pe toate le adună la un loc
Sub pământ ajung și coroana, și haina săracului. Tac și laudele, și acuzațiile. Se termină competițiile, ambițiile, invidiile și luptele pentru întâietate.
Dar sufletul nu se termină odată cu ele.
De aceea, întrebarea cea mai importantă nu este cât vom trăi, ci cum vom trăi timpul care ne-a fost dat.
Fericit nu este omul care a reușit să strângă totul, ci acela care nu și-a pierdut sufletul în timp ce strângea. Nu cel care a fost slăvit de lume, ci cel care s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. Nu cel care n-a cunoscut niciodată căderea, ci acela care, căzând, s-a ridicat prin pocăință.
Va veni o zi în care și peste noi se va arunca o lopată de pământ. Până atunci însă avem un dar neprețuit: astăzi.
Astăzi putem ierta. Astăzi putem cere iertare. Astăzi putem face un bine. Astăzi putem merge la spovedanie. Astăzi putem rosti din inimă o rugăciune. Astăzi putem pune început bun.
Căci moartea poate lua tot ceea ce ne-a dat lumea, dar nu poate nimici viața celui care s-a unit cu Hristos.
„Este mai înțelept, deci, un țăran care se mântuiește, decât împărații și filosofii care se osândesc.”