Există răni ale trupului care se vindecă odată cu trecerea timpului, dar există și răni ale sufletului pe care omul le poate păstra ani întregi, întorcându-se mereu la ele cu mintea.
O nedreptate, un cuvânt greu, o trădare, o umilință sau o nerecunoștință pot rămâne ascunse în inimă și pot deveni izvorul unei suferințe neîncetate. Nu pentru că răul continuă să ni se facă, ci pentru că noi continuăm să-l purtăm înlăuntrul nostru.
Sfântul Ioan Scărarul vorbește cu o putere extraordinară despre această patimă a ținerii de minte a răului. El nu o socotește o simplă slăbiciune omenească, ci o adevărată boală a sufletului, care împiedică rugăciunea, alungă dragostea și face ca pocăința noastră să rămână neroditoare.
Mai mult decât atât, Sfântul Ioan ne oferă un criteriu limpede după care putem cerceta sinceritatea întoarcerii noastre către Dumnezeu: „Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe”.
Când mânia trece, dar răul rămâne în inimă
Mânia poate izbucni într-o clipă. Ținerea de minte a răului începe însă atunci când mânia nu mai este un moment, ci devine o stare. Evenimentul a trecut, omul care ne-a rănit poate nici măcar să nu mai fie înaintea noastră, însă noi continuăm discuția cu el în minte. Refacem împrejurările, repetăm cuvintele lui, construim răspunsuri pe care nu le-am dat atunci și ne imaginăm cum ar trebui să plătească pentru ceea ce ne-a făcut.
De aceea, Sfântul Ioan Scărarul numește ținerea de minte a răului „sfârșitul la care duce mânia” și „cui înfipt în inimă”. Imaginea este tulburător de exactă. Cuiul rămâne acolo și provoacă durere ori de câte ori este atins.
Problema nu mai este numai răul pe care l-am suferit, ci ceea ce facem noi cu acel rău după ce l-am primit.
Putem ajunge să ne hrănim cu amintirea lui. Uneori, omul găsește chiar o stranie satisfacție în a-și reaminti nedreptatea suferită, deoarece aceasta îi oferă permanent sentimentul că el este cel îndreptățit, iar celălalt este vinovat. Tocmai de aceea Sfântul Ioan vorbește despre „dulceața” ascunsă în amărăciunea mâniei.
Ținerea de minte a răului otrăvește rugăciunea
Sfântul Ioan Scărarul folosește cuvinte foarte aspre: ținerea de minte a răului este „otrava sufletului”, „viermele minții”, „rușinea rugăciunii” și „înstrăinarea dragostei”.
De ce este această patimă atât de primejdioasă?
Pentru că nu putem cere cu adevărat mila lui Dumnezeu în timp ce refuzăm mila aproapelui. În rugăciunea „Tatăl nostru” spunem de fiecare dată: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Rostim, așadar, înaintea lui Dumnezeu, măsura după care dorim să fim iertați.
Aceasta nu înseamnă că iertarea este ușoară. Sunt răni care se vindecă greu și nedreptăți ale căror urmări rămân mult timp. Credința creștină nu ne cere să numim bine ceea ce este rău și nici să pretindem că o nedreptate nu s-a petrecut.
Iertarea nu schimbă trecutul. Schimbă însă felul în care trecutul continuă să trăiască în noi.
A nu ține minte răul înseamnă a refuza să mai hrănim ura. Înseamnă să nu mai dorim pedepsirea celui care ne-a rănit, să nu ne mai bucurăm de necazul lui și să nu transformăm greșeala lui într-o sentință definitivă asupra persoanei sale.
Nu putem iubi pe Dumnezeu și cultiva ura
Ținerea de minte a răului este incompatibilă cu dragostea creștină. Sfântul Ioan spune limpede că ea este „în mod firesc departe de dragostea puternică”.
Putem avea impresia că suntem oameni credincioși deoarece mergem la biserică, postim, ne rugăm și citim cărți duhovnicești. Toate acestea sunt necesare și folositoare. Dar ele trebuie să rodească în inimă.
Iar una dintre roade este tocmai împăcarea cu aproapele.
Ce folos avem dacă aprindem o lumânare înaintea icoanei lui Hristos, dar păstrăm în inimă o listă întreagă cu oamenii pe care nu vrem să-i iertăm? Ce folos avem dacă cerem iertarea păcatelor noastre, dar repetăm mereu păcatele altora împotriva noastră?
Creștinismul nu este numai o împlinire exterioară a unor rânduieli. Este schimbarea omului lăuntric.
Acolo trebuie să ajungă pocăința.
A ierta nu înseamnă a spune că răul a fost bun
Una dintre cele mai frecvente piedici în calea iertării este confuzia dintre iertare și aprobarea răului.
„Dacă îl iert, înseamnă că ceea ce mi-a făcut nu mai contează.”
Nu. Răul rămâne rău.
Iertarea nu cere să numim nedreptatea dreptate, minciuna adevăr sau trădarea fidelitate. De asemenea, iertarea nu presupune întotdeauna refacerea aceleiași relații. În anumite situații, poate fi necesară păstrarea unei distanțe prudente față de cineva care continuă să facă rău.
Dar putem păstra distanța fără ură.
Putem recunoaște răul fără să dorim răzbunare.
Putem cere dreptate fără să ne hrănim sufletul cu dorința ca celălalt să sufere.
Iertarea creștină începe tocmai în momentul în care încetăm să mai cerem, în adâncul inimii, plata răului cu rău.
Adevărata pocăință se vede în relația cu ceilalți
Cuvântul Sfântului Ioan Scărarul este cutremurător: „Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe”.
Pocăința nu înseamnă doar regret. Nici simpla recunoaștere a greșelilor. Pocăința este schimbarea minții și a inimii, întoarcerea omului către Dumnezeu.
De aceea, pocăința adevărată schimbă și felul în care îi privim pe cei care ne-au greșit.
Când omul începe să-și vadă propriile păcate, devine mai puțin preocupat să numere păcatele aproapelui. Când înțelege câtă milă primește el însuși de la Dumnezeu, începe să găsească puterea de a arăta milă.
Sfântul Ioan merge și mai departe: cel care păstrează răul în inimă, dar crede că se pocăiește, este asemenea unui om care visează că aleargă, deși în realitate stă pe loc.
Este o imagine care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Putem avea impresia că înaintăm duhovnicește și, totuși, să rămânem legați de aceeași mânie, de aceeași ceartă și de aceeași nedreptate petrecută poate cu mulți ani în urmă.
Cum putem începe să iertăm?
Iertarea nu apare întotdeauna într-o clipă. Uneori ea este o luptă lungă. Important este ca omul să nu facă pace cu ura sa.
Primul pas este să recunoaștem înaintea lui Dumnezeu ceea ce se află în inimă. Nu are rost să pretindem că am iertat dacă, de fapt, dorim răul celuilalt.
Apoi putem începe să ne rugăm pentru cel care ne-a rănit, chiar dacă la început rugăciunea este săracă și grea. Nu trebuie să simțim imediat afecțiune. Este suficient să cerem: „Doamne, miluiește-l și pe el și vindecă inima mea”.
Putem, de asemenea, să încetăm să povestim mereu altora nedreptatea suferită. Fiecare repetare inutilă poate reaprinde mânia.
Iar atunci când amintirea răului revine, putem muta privirea de la păcatul aproapelui către propriile noastre păcate și către mila pe care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă.
Astfel începe eliberarea.
Să scoatem cuiul din inimă
Ținerea de minte a răului îl leagă pe om de cel care l-a rănit. Paradoxal, cu cât urâm mai mult o persoană, cu atât îi oferim mai mult loc în mintea și în inima noastră.
Iertarea rupe această legătură.
Ea nu spune că răul nu a existat, ci că răul nu va avea ultimul cuvânt.
Poate că nu vom putea șterge din memorie ceea ce ni s-a făcut. Dar una este să ne amintim un fapt și alta este să ținem minte răul. Prima aparține memoriei; cea de-a doua presupune păstrarea rănii deschise și hrănirea mâniei.
Creștinul este chemat să lase rana în mâinile lui Hristos.
Adevărata pocăință începe acolo unde încetează ura
Când ne apropiem de Dumnezeu prin pocăință, trebuie să ne întrebăm nu doar „Ce păcate am făcut?”, ci și „Pe cine nu am iertat?”. Poate că purtăm încă în suflet nedreptăți vechi, amintiri dureroase și resentimente care ne împiedică să dobândim pacea inimii.
A ierta nu înseamnă a uita răul suferit sau a-l socoti dreptate, ci a nu-i mai îngădui să nască ură în sufletul nostru.
Sfântul Ioan Scărarul ne învață că „Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe”. Când reușim să ne rugăm pentru cei care ne-au rănit și să renunțăm la dorința de răzbunare, arătăm că harul lui Dumnezeu lucrează în inima noastră.
Adevărata biruință duhovnicească este să alungăm din inimă ura, mânia și dorința de răzbunare, fără să lăsăm răul suferit să ne otrăvească sufletul. Prin iertare, omul se eliberează de povara resentimentelor, își regăsește pacea lăuntrică și se apropie cu adevărat de Dumnezeu.