Există oameni care, după o viață în care au adunat o anumită avere, aleg să lase prin testament bani unui azil, unui orfelinat, unei fundații, unei mănăstiri sau unei alte instituții care îi ajută pe cei aflați în nevoie.
Gestul pare, fără îndoială, unul frumos. Dar apare o întrebare importantă din punct de vedere duhovnicesc: banii dăruiți după moarte se socotesc milostenie? Și are această faptă aceeași valoare înaintea lui Dumnezeu precum milostenia făcută în timpul vieții?
Răspunsul cere o deosebire esențială între simpla transmitere a unei averi și jertfa făcută de bunăvoie, atunci când omul este încă în viață și poate hotărî conștient să se lipsească de ceva pentru binele aproapelui.
Arhimandritul Epifanie Theodoropulos surprinde această diferență într-un cuvânt simplu și puternic. Întrebat dacă acela care lasă după moarte bani unor instituții, în loc să-i lase rudelor, face milostenie, răspunde: „Da, dar nu face nicio jertfă. (…) Jertfă face când dă ceva în timpul vieții.”
Milostenia nu înseamnă numai să dai, ci și să te dăruiești
În înțelegerea creștină, valoarea milosteniei nu se măsoară exclusiv prin suma oferită. Dumnezeu privește mai ales la inima omului, la dragostea lui, la libertatea cu care dăruiește și la jertfa pe care este dispus să o facă.
Un om poate dărui foarte mult fără ca acest lucru să-l coste sufletește aproape nimic. Altul poate oferi puțin, dar acel puțin să reprezinte pentru el o adevărată renunțare.
Tocmai aici se află deosebirea dintre averea lăsată după moarte și milostenia făcută în timpul vieții.
După moarte, omul oricum nu mai poate folosi bunurile sale. Nu mai poate locui în casa pe care a avut-o, nu mai poate cheltui banii din conturi și nu mai poate beneficia de lucrurile pe care le-a strâns. Dacă a hotărât dinainte ca acestea să ajungă la oameni săraci sau la instituții care fac bine, alegerea rămâne una folositoare. Cei nevoiași pot fi ajutați prin ea.
Însă lipsește un element important: jertfa personală trăită aici și acum.
De ce este atât de important să facem binele în timpul vieții?
Milostenia făcută cât trăim ne schimbă.
Când dăm din ceea ce avem, ne desprindem puțin câte puțin de iubirea de bani. Învățăm să vedem suferința celuilalt, să renunțăm la confortul nostru și să înțelegem că bunurile primite nu ne-au fost date numai pentru noi înșine.
Este ușor să spunem: „După ce voi muri, ceea ce am să ajungă la săraci”. Este mult mai greu să vedem astăzi un om lipsit și să spunem: „Din ceea ce am eu, o parte va fi a lui”.
A doua situație presupune o alegere concretă. Poate însemna să renunțăm la o cheltuială, la un obiect pe care ni-l doream sau pur și simplu la siguranța pe care ne-o oferă faptul că avem mai mult.
De aceea, milostenia nu este numai un ajutor material acordat altuia. Ea devine și un exercițiu al libertății noastre duhovnicești.
Prin fiecare faptă de milostenie, omul spune, într-un fel, că banul nu este stăpânul său.
Ceea ce păstrăm se pierde, ceea ce dăruim rămâne
Una dintre marile contradicții ale vieții omenești este că petrecem foarte mult timp adunând lucruri pe care, inevitabil, într-o zi le vom părăsi.
Case, terenuri, economii, obiecte de valoare – toate rămân aici.
De aceea, cuvântul Arhimandritului Epifanie Theodoropulos este atât de puternic:
„Binele pe care îl facem cât trăim îl luăm cu noi. Este o moștenire care ne urmează și după moarte, însoțindu-ne și în Împărăția Cerurilor, unde ne va lua apărarea.”
Aceasta este adevărata avere pe care omul o poate lua cu el.
Nu suma din cont, ci binele făcut cu ea. Nu proprietățile, ci oamenii ajutați. Nu lucrurile adunate, ci dragostea arătată celor aflați în suferință.
Creștinismul răstoarnă astfel logica obișnuită a acumulării. Ceea ce păstrăm numai pentru noi va trebui, mai devreme sau mai târziu, să lăsăm în urmă. Ceea ce dăruim din dragoste se transformă însă într-o comoară sufletească.
O moștenire care poate aduce și dezbinare
Există și o altă realitate pe care părintele o amintește: averile lăsate rudelor nu aduc întotdeauna recunoștință.
Dimpotrivă, moștenirile devin uneori prilej de ceartă între frați, nepoți și alte rude. Oamenii ajung să se judece, să rupă legături de familie și chiar să fie nemulțumiți de cel care le-a lăsat averea, considerând că ar fi trebuit să primească mai mult.
Arhimandritul Epifanie observă:
„Deseori s-a întâmplat ca nepoții să moștenească toată averea, iar apoi tot ei să fie cei nemulțumiți, înjurându-și neamurile că nu le-au lăsat mai mult.”
Este o observație dureroasă, dar realistă. Banul nu poate garanta dragostea și nici recunoștința.
De aceea, omul credincios este chemat să privească bunurile sale cu discernământ. Grija pentru familie este firească și necesară, dar ea nu trebuie să excludă milostenia și responsabilitatea față de cei aflați în nevoie.
Este greșit să lăsăm bani prin testament unei instituții sociale?
Nu. Un asemenea gest poate face mult bine.
O instituție care îngrijește bătrâni, copii abandonați, bolnavi sau persoane fără posibilități materiale poate folosi acei bani pentru a schimba vieți. Din acest punct de vedere, hotărârea de a direcționa o parte a averii către o lucrare socială este una folositoare.
Dar mesajul duhovnicesc este altul: să nu amânăm toată milostenia pentru momentul în care nu vom mai fi aici.
Dacă dorim ca o parte din ceea ce avem să ajungă la cei săraci după moartea noastră, de ce să nu începem să-i ajutăm și acum?
Dacă dorim să sprijinim un azil prin testament, putem ajuta un bătrân și astăzi. Dacă vrem să lăsăm bani unui orfelinat, putem sprijini un copil lipsit chiar în timpul vieții noastre. Dacă dorim ca averea noastră să ajute bolnavii când nu vom mai fi, putem alina suferința unui bolnav încă de acum.
Astfel, binele nu mai este doar o dispoziție testamentară, ci devine un mod de viață.
Milostenia trebuie făcută cu discernământ
Aceasta nu înseamnă că omul trebuie să-și împartă fără chibzuință toate bunurile și să ajungă el însuși în neputință.
Credința creștină nu ne cere lipsă de responsabilitate, ci discernământ.
Omul are datorii față de familie, față de cei care depind de el și față de propria viață. Milostenia adevărată nu se face din impuls, pentru laudă sau pentru a impresiona, ci cu înțelepciune și dragoste.
Important este să nu cădem în cealaltă extremă: să așteptăm mereu „momentul potrivit”.
„Voi ajuta când voi avea mai mult.”
„Voi face milostenie după ce îmi rezolv toate problemele.”
„Voi lăsa ceva săracilor prin testament.”
Dar nimeni nu știe cât timp îi este dat. Iar obișnuința de a dărui nu apare automat la sfârșitul vieții. Ea se cultivă prin fapte mici, repetate, făcute cu dragoste.
Dragostea și milostenia, „avocatul” omului la Judecată
Poate cea mai impresionantă imagine din cuvântul Arhimandritului Epifanie Theodoropulos este aceasta: „Dragostea și milostenia sunt avocatul apărării în ziua Judecății.”
Imaginea ne amintește că, înaintea lui Dumnezeu, omul nu se va putea lăuda cu ceea ce a posedat.
Va conta ceea ce a făcut cu darurile primite.
Am trecut nepăsători pe lângă cel care suferea sau ne-am oprit? Am strâns numai pentru noi sau am împărțit și altora? Am văzut în omul sărac o povară sau un frate?
Milostenia nu cumpără Împărăția Cerurilor și nici nu trebuie înțeleasă ca o tranzacție cu Dumnezeu. Ea este însă dovada unei inimi care a început să iubească, să se desprindă de egoism și să vadă în aproapele chipul lui Dumnezeu.
Să nu lăsăm binele numai pentru după moarte
Banii lăsați după moarte unei instituții sociale pot face mult bine și pot constitui o formă de milostenie. Însă, după cum arată cuvântul Arhimandritului Epifanie Theodoropulos, jertfa adevărată se vede mai ales atunci când omul dăruiește în timpul vieții, când încă poate folosi el însuși ceea ce oferă și totuși alege să se lipsească pentru binele altuia.
De aceea, poate că întrebarea cea mai importantă nu este: „Ce se va întâmpla cu averea mea după ce voi muri?”, ci: „Ce bine pot face cu ea cât încă trăiesc?”
Testamentul poate hotărî unde vor ajunge bunurile noastre după plecarea din această lume. Dar milostenia făcută astăzi ne poate schimba inima.
Iar dintre toate moștenirile pe care le poate lăsa omul, cea mai prețioasă rămâne binele făcut cu dragoste.
Pentru că, în cele din urmă, nu luăm cu noi ceea ce am adunat, ci ceea ce am dăruit.