Viața duhovnicească este un drum presărat cu urcușuri și coborâșuri, iar inima omului rămâne adesea schimbătoare, asemenea unei mări când liniștite, când tulburate. „Urmarea lui Hristos” arată limpede această realitate: omul este „supus schimbării și fără voia sa”, trecând de la evlavie la uscăciune, de la bucurie la întristare. Această nestatornicie o cunoaște orice creștin care caută să trăiască aproape de Dumnezeu.
Firea omului: un amestec de lumini și umbre
Observăm cu ușurință cât de contradictorie este inima omenească. Nu din răutate și nici dintr-o slăbiciune morală conștientă se nasc schimbările ei, ci din însăși firea noastră căzută, care rămâne supusă mișcărilor și tulburărilor. Omul trece ușor de la entuziasm la lenevire, de la seriozitate la ușurătate, de la evlavie la uscăciune. Aceasta este o realitate pe care o împărtășesc toți oamenii, indiferent de treapta lor duhovnicească.
Psihologia modernă numește aceste treceri „oscilații emoționale”, însă Sfinții Părinți văd în ele mai adânc lucrarea înfruntării dintre har și patimă, dintre voia lui Dumnezeu și voia omului. În limbaj biblic, inima cuprinde rațiunea, voința și simțirea, de aceea este atât de schimbătoare nu doar în plan afectiv, ci în toate dispozițiile lăuntrice.
Astăzi poți avea dorință arzătoare de rugăciune, iar mâine să nu mai afli nici putere, nici gust în a te ruga. Într-un ceas judeci lucrurile cu maturitate, iar în altul te poticnesc detalii lipsite de însemnătate. Uneori simți dulceața lacrimilor, iar alteori te afli în uscăciune și risipire a minții.
Toate acestea nu sunt semn de îndepărtare de Dumnezeu, ci parte firească a drumului duhovnicesc. Problema începe atunci când omul se încrede în propria inimă și ajunge să socotească starea trecătoare de acum drept măsura adevărului.
„Fiule, nu te încrede inimii tale”
Sfaturile din Urmarea lui Hristos merg direct la rădăcina problemei: inima este schimbătoare, deci nu merită să ne sprijinim pe ea ca pe o temelie statornică.
În alte cuvinte, credința noastră nu trebuie să depindă de stările prin care trecem.
De ce este primejdios să te încrezi în inimă?
- Pentru că astăzi te îndeamnă către virtute, iar mâine către lenevire.
Inima poate oferi avânt duhovnicesc, dar tot ea poate fura râvna și o poate transforma în delăsare. - Pentru că într-un ceas e plină de căldură, iar în altul de răceală.
A te baza pe emoții în viața duhovnicească înseamnă a construi o casă pe nisip. - Pentru că este influențată de stările trupului, de vreme, de întâmplări și de gânduri.
Omul se poate simți deprimat fără niciun motiv real sau, dimpotrivă, excesiv de optimist fără temei. - Pentru că satana poate lucra asupra inimii prin sugestii subtile.
De aceea Părinții spun că discernământul este mai prețios decât orice simțire.
Așadar, sfatul nu este o respingere a inimii, ci un avertisment: ea nu trebuie să devină criteriul adevărului, nici fundamentul pe care ne zidim duhovnicia. Singurul reper adevărat este Hristos, iar stabilitatea vine din ancorarea în El.
Mișcările sufletului: o școală a smereniei
Chiar și cei mai înaintați duhovnici mărturisesc perioade de uscăciune sau tulburare. Dumnezeu îngăduie alternanța acestor stări din mai multe motive pedagogice:
- Pentru ca omul să nu cadă în mândrie.
Dacă am avea permanent evlavie și căldură, ne-am socoti deja sfinți. - Pentru ca să învățăm răbdarea.
În perioadele de uscăciune se dovedește adevărata fidelitate față de Dumnezeu. - Pentru ca să punem nădejdea în Dumnezeu, nu în propriile trăiri.
Când simțim slăbiciunea, învățăm că harul este Cel ce lucrează. - Pentru ca să ne deprindem lupta cu sinele.
Schimbările lăuntrice ne arată unde suntem vulnerabili și unde trebuie să ne întărim.
Fără aceste oscilații, omul n-ar putea progresa duhovnicește. Ar rămâne într-o stare de comoditate, fără să-și cunoască propriile limite.
Bărbatul înțelept: statornicia celui care merge pe calea duhului
Existența schimbărilor nu este aceeași pentru omul care își ancorează viața în Hristos. El nu caută „nici la cel ce se mișcă în inima sa, nici dincotro bate vântul nestatorniciei”, ci își fixează mintea și dorințele către un singur scop: Dumnezeu.
Aceasta este diferența dintre omul firesc și cel duhovnicesc: nu absența schimbărilor, ci felul de a le primi.
Omul înțelept:
- nu se lasă condus de emoții, ci de credința puternică în Dumnezeu;
- nu se identifică cu propriile stări, ci le privește ca pe niște treceri firești;
- nu se lasă răsturnat de tulburări, ci rămâne ancorat în liniștea dobândită prin lucrarea harului;
- nu-și schimbă scopul, chiar dacă sentimentul de evlavie slăbește temporar.
Această statornicie este un dar al lui Dumnezeu, dar și rodul colaborării omului cu harul. Prin răbdare, prin lăsarea în voia lui Dumnezeu, prin rugăciune constantă, chiar și în uscăciune, sufletul se întărește și devine mai puțin vulnerabil la „vânturile nestatorniciei”.
„Pironindu-și toate dorințele spre Mine”, secretul neclintirii
Expresia folosită în text este de o mare frumusețe: omul statornic își pironește toate dorințele spre Dumnezeu, la fel cum un țăruș fixat în pământ nu poate fi smuls ușor de vânt.
Această imagine exprimă trei adevăruri fundamentale:
1. Dorințele omului trebuie orientate spre Dumnezeu.
Dacă sufletul își împarte dorințele între cele cerești și cele lumești, va fi întotdeauna tras în direcții diferite.
2. Scopul final trebuie să rămână neschimbat.
Indiferent de stările interioare, omul trebuie să știe încotro merge.
3. Neclintirea nu înseamnă lipsa mișcărilor, ci stăruința în aceeași direcție.
O navă poate fi lovită de valuri, însă dacă timonierul păstrează direcția și nu renunță, va ajunge la mal.
Astfel, statornicia este o lucrare a voinței unite cu harul. Nu simțirea este temelia vieții duhovnicești, ci credința neclintită în Dumnezeu, hrănită prin rugăciune și ascultare.
Cum dobândim statornicia inimii? Sfaturi practice
Pe baza învățăturii patristice, există mai multe mijloace prin care creștinul poate lupta împotriva nestatorniciei:
a) Rugăciunea constantă, chiar și fără simțire
Sfinții spun că mai mare este cel care se roagă în uscăciune decât cel care se roagă în lacrimi. Rugăciunea constantă modelează inima, chiar dacă ea nu simte totdeauna harul.
b) Discernământul în privința stărilor lăuntrice
Nu orice bucurie vine de la Dumnezeu și nu orice tristețe vine de la cel rău. Omul trebuie să învețe să nu își absolutizeze stările.
c) Citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor duhovnicești
Cuvintele lui Dumnezeu așază în inimă o anume dreptate și echilibru interior.
d) Spovedania regulată
Mărturisirea aduce limpezire, taie autoînșelarea și restabilește direcția corectă a vieții duhovnicești.
e) Răbdarea față de sine
Nimeni nu dobândește statornicia peste noapte. Ea vine cu timp, încercări, reveniri, căderi și ridicări.
f) Neîncetata aducere aminte de Dumnezeu
Când mintea rămâne legată de Dumnezeu, inimile se liniștesc, iar sufletul nu mai este răsturnat de schimbările interne.
Chemarea la neclintire în mijlocul schimbărilor
Nestatornicia inimii nu este un motiv de descurajare, ci o realitate care ne arată cât depindem de Dumnezeu. În mijlocul tuturor schimbărilor, omul credincios are șansa de a învăța statornicia. Nu prin ignorarea slăbiciunilor, ci prin acceptarea lor și prin așezarea vieții în voia lui Hristos.
Adevărata maturitate duhovnicească nu este absența oscilațiilor sufletești, ci capacitatea de a trece prin ele fără ca sufletul să se abată de la drumul său.
Cel înțelept nu privește la vânturile care îl izbesc, ci la ținta către care se îndreaptă. Și astfel, chiar dacă trăiește în mijlocul tuturor zguduirilor lumii și ale propriei inimi, rămâne neclintit în Dumnezeu, Care este temeiul neclătinat al veșniciei.