Invidia este una dintre patimile care lucrează în tăcere și care pot întuneca sufletul fără ca omul să-și dea seama cât de mult s-a îndepărtat de pace.
Invidia începe prin comparație și prin întristarea față de binele aproapelui. De aceea, lupta cu această patimă este o adevărată lucrare duhovnicească.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Iubitorul de argint este mulțumit atunci când el dobândește ceva, pe când cel care invidiază nu se mulțumește decât atunci când semenul său nu dobândește nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt.”
Omul stăpânit de invidie vede binele celuilalt ca pe propria pierdere. În loc să se bucure de darurile primite de la Dumnezeu, se compară mereu cu ceilalți, pierzându-și astfel recunoștința și pacea inimii.
Invidia începe acolo unde încetează recunoștința
De multe ori, invidia nu apare în forme zgomotoase. Omul poate să nu spună nimic rău, poate chiar să zâmbească și să felicite, dar înlăuntrul său să simtă o apăsare când vede reușita aproapelui.
„De ce el și nu eu?”
„De ce ei au și eu nu am?”
„Ce are omul acesta mai mult decât mine?”
Asemenea întrebări, dacă sunt lăsate să crească, otrăvesc încet sufletul.
Rădăcina problemei este că omul încetează să mai vadă ceea ce a primit el însuși. Nu mai mulțumește pentru sănătate, pentru familie, pentru pâinea de fiecare zi, pentru oamenii care îl iubesc, pentru puterea de a munci sau pentru nenumăratele binefaceri pe care Dumnezeu le așază în viața lui.
Privirea sa este îndreptată mereu spre ceea ce are celălalt.
Iar omul care numără neîncetat darurile altora ajunge să nu le mai vadă pe ale sale.
Recunoștința este, din acest motiv, unul dintre cele mai puternice leacuri împotriva invidiei. Când omul spune din inimă: „Slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am!”, comparația începe să-și piardă puterea.
Invidia transformă binele aproapelui într-o suferință personală
Sfântul Ioan Gură de Aur face o comparație cutremurătoare: „Molia nu roade lâna și nici viermele carnea așa cum invidia roade și distruge inima și măruntaiele omului invidios.”
Imaginea este puternică tocmai pentru că descrie lucrarea ascunsă a acestei patimi.
Invidia îl rănește mai întâi pe cel care o poartă.
Omul invidiat poate nici măcar să nu știe ce se petrece. Își vede de viața lui, muncește, se bucură de familie sau de împlinirile sale. În schimb, cel care îl invidiază își pierde pacea.
Aude că aproapelui i s-a întâmplat ceva bun și se tulbură. Vede succesul cuiva și se întristează. Află că altcineva a primit ceea ce el își dorea și simte că i s-a făcut o nedreptate.
În felul acesta, omul ajunge să-și lege liniștea de nereușita celuilalt.
Aceasta este una dintre cele mai cumplite robii sufletești: să nu te mai poți bucura decât atunci când altuia îi merge rău.
Comparația permanentă ne fură pacea
Lumea de astăzi ne împinge foarte ușor spre comparație. Vedem casele altora, călătoriile lor, realizările profesionale, familiile, hainele, mașinile și momentele lor fericite.
Mai ales prin rețelele sociale, omul poate ajunge să compare propria viață, cunoscută cu toate lipsurile și încercările ei, cu imaginea atent aleasă pe care ceilalți o arată lumii.
De aici se nasc multe nemulțumiri.
Unul se întristează pentru că altul câștigă mai mult. Altul pentru că vecinul are o casă mai frumoasă. Cineva suferă fiindcă prietenul său s-a căsătorit, a primit o promovare, a avut un copil sau a reușit acolo unde el încă așteaptă.
Dar Dumnezeu nu ne-a chemat să trăim viața aproapelui.
Fiecare om are drumul său, timpul său, darurile sale, încercările sale și răspunderea sa înaintea lui Dumnezeu.
Când înțelegem aceasta, încetăm să mai privim viața ca pe o întrecere.
Bucură-te de binele aproapelui
Una dintre cele mai frumoase biruințe asupra invidiei este să învățăm să ne bucurăm sincer atunci când altuia îi merge bine.
Nu doar să spunem formal „Felicitări!”, ci să ne rugăm:
„Doamne, îți mulțumesc pentru binele pe care i l-ai dăruit. Ajută-l să-l folosească spre folos și spre mântuire.”
La început poate fi greu.
Dacă invidia a prins rădăcini, inima se împotrivește. Dar tocmai atunci începe lupta duhovnicească.
Roagă-te pentru omul pe care îl invidiezi. Spune un cuvânt bun despre el. Nu-i micșora realizările. Nu căuta imediat un defect prin care să-i umbrești reușita.
Când cineva primește un lucru bun, nu spune: „Da, dar să vedem cât îl ține.”
Când cineva reușește, nu spune: „A avut noroc.”
Când cineva este apreciat, nu te grăbi să amintești greșelile lui. Lasă binele să fie bine.
Și mulțumește lui Dumnezeu că există bine și în viața altuia, nu numai în a ta.
Omul invidios nu mai vede persoana, ci avantajul ei
Invidia are încă un efect dureros: ne schimbă felul în care îi privim pe oameni.
Nu mai vedem fratele, sora, prietenul, colegul sau vecinul. Vedem ceea ce posedă.
„El are bani.” „Ea are o familie frumoasă.” „El este apreciat.” „Ea este mai iubită.”
Omul dispare în spatele avantajului pe care îl invidiem.
Dar fiecare persoană pe care o întâlnim poartă o cruce despre care noi știm foarte puțin.
Cel pe care îl invidiem pentru bani poate să nu aibă pace. Cel pe care îl invidiem pentru familie poate purta dureri pe care nu le spune nimănui. Cel pe care îl vedem zâmbind poate plânge atunci când rămâne singur.
Noi vedem adesea un singur capitol din viața celuilalt și ne imaginăm că am citit întreaga carte.
De aceea, judecata și invidia merg deseori împreună.
Dumnezeu nu sărăcește atunci când îi dăruiește altuia
În spatele invidiei se poate ascunde și o neîncredere: impresia că, dacă altul a primit ceva bun, pentru noi a rămas mai puțin.
Dar darurile lui Dumnezeu nu funcționează astfel.
Binele primit de aproapele meu nu este o pierdere pentru mine.
Dacă cineva are un dar, eu nu devin mai puțin valoros. Dacă cineva este apreciat, valoarea mea nu scade. Dacă altul prosperă, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu m-a uitat.
Fiecare om este chemat să lucreze cu ceea ce i s-a încredințat.
Nu vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru talanții altora, ci pentru cei pe care i-am primit noi.
De aceea, întrebarea folositoare nu este: „De ce i-a dat Dumnezeu lui?”, ci: „Ce fac eu cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu?”
Această schimbare de perspectivă poate aduce multă pace.
Cum putem lupta concret împotriva invidiei
Vindecarea începe prin sinceritate. Trebuie să avem curajul să recunoaștem: „Da, îl invidiez pe acest om.”
Nu să justificăm sentimentul și nici să-l ascundem sub tot felul de explicații.
Apoi este nevoie de rugăciune.
Să cerem lui Dumnezeu inimă curată și puterea de a ne bucura de binele aproapelui. Să aducem această patimă la spovedanie și să cerem sfatul duhovnicului.
Putem, de asemenea, să cultivăm în fiecare zi mulțumirea. Seara, înainte de culcare, să ne amintim măcar trei lucruri pentru care îi mulțumim lui Dumnezeu.
Și mai există un exercițiu greu, dar folositor: să facem bine celui pe care suntem ispitiți să-l invidiem.
Invidia ne spune să ne îndepărtăm.
Dragostea ne îndeamnă să ne apropiem.
Invidia ne spune să micșorăm binele celuilalt.
Dragostea ne învață să-l recunoaștem.
Invidia șoptește: „Să nu aibă el.”
Dragostea se roagă: „Doamne, dă-i ceea ce îi este de folos și binecuvântează-l.”
Inima care iubește nu se teme de fericirea altuia
Invidia este o închisoare în care omul intră singur și din care poate ieși numai prin pocăință, rugăciune, recunoștință și dragoste.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că omul invidios „se topește ca o lumânare” atunci când vede binele aproapelui. Imaginea aceasta ar trebui să ne trezească.
Viața este prea scurtă pentru a o petrece numărând binecuvântările altora și plângând pentru că nu sunt ale noastre.
Să învățăm, mai degrabă, să vedem darurile pe care Dumnezeu le-a pus în propria noastră viață. Să mulțumim pentru ele, să le înmulțim și să ne bucurăm când binele se revarsă și asupra aproapelui.
Când fratele nostru se bucură, să ne bucurăm împreună cu el. Când primește un dar, să nu-l privim ca pe o pierdere a noastră. Când reușește, să nu căutăm să-i micșorăm izbânda.
Pentru că invidia roade inima, dar dragostea o lărgește.
Iar acolo unde omul învață să spună din inimă „Slavă lui Dumnezeu pentru binele aproapelui meu!”, invidia începe să moară, iar în locul ei se naște pacea.