Harul lui Dumnezeu este una dintre cele mai tainice și mai prețioase lucrări ale vieții duhovnicești. El nu poate fi cumpărat, nu poate fi dobândit prin merit omenesc, ci se oferă ca dar, ca lucrare necreată a lui Dumnezeu în inima omului.
Însă acest dar, deși liber, nu vine niciodată singur. Harul nu se pogoară peste un suflet nepregătit, nelucrător, nematurizat în încercările credinței. Așa cum sfinții ne învață prin cuvânt și prin viață, înaintea harului se așază întotdeauna răbdarea, lupta, smerenia și ascultarea.
Cuviosul Iosif Isihastul, mare părinte al secolului XX, explică limpede că omul care cere harul lui Dumnezeu trebuie, mai întâi de toate, să îndure ispitele și necazurile „în orice fel ar veni acestea”. Această afirmație, deși pare severă pentru omul modern, ascunde o adâncă înțelepciune. Harul nu este o emoție trecătoare, nici un moment de entuziasm spiritual, ci o prezență reală a lui Dumnezeu în inimă. Iar inima care se pregătește să devină locaș al harului trebuie să fie curățită, întărită și smerită prin încercări.
Ascultarea, calea sigură spre dobândirea harului
Părintele Iosif răspunde și unei întrebări esențiale: cine primește mai repede harul – pustnicul retras sau ucenicul aflat sub ascultare? Răspunsul său este surprinzător pentru cei care idealizează singurătatea pustiei: fără îndoială ucenicul ascultător.
Ascultarea, în viața creștină, nu este doar o disciplină monahală, ci o stare a inimii. Ea înseamnă renunțarea la voia proprie, la mândrie și la încăpățânare. Înseamnă deschiderea către Dumnezeu prin intermediul unei persoane duhovnicești, a unei rânduieli și a unei comunități.
Ucenicul ascultător, spune Cuviosul, se află „în afară de orice pericol”. Nu se teme că va cădea în înșelare sau mândrie, nu se teme că va rătăci singur în ispite. Ascultarea este pentru el o pavăză, un acoperământ și, mai ales, un mediu sigur pentru lucrarea harului. Singurul dușman real rămâne neglijența, acea moleșeală duhovnicească ce poate înăbuși râvna și poate îndepărta darul primit.
De asemenea, când omul Îl are înlăuntrul său pe Hristos, spune același părinte, atunci fie că trăiește în pustie, fie printre oameni, își păstrează pacea. Harul aduce o liniște care nu depinde de condițiile exterioare. Adevărata pustie este în inimă, nu în munți; iar adevărata comuniune este în Hristos, nu în aglomerațiile lumii.
Harul nu depinde de timp, ci de inimă
Un alt adevăr fundamental se desprinde din cuvintele Cuviosului Iosif: harul lui Dumnezeu nu depinde de timp.
În viața duhovnicească există două realități:
- experiența, care se dobândește treptat, prin nevoință;
- harul, care se dăruiește liber, potrivit voii lui Dumnezeu.
Experiența cere timp. Cere o luptă continuă, perseverență, trecerea prin multe stări și încercări. Dar harul vine uneori fulgerător, neașteptat, atunci când Dumnezeu găsește inima pregătită.
Harul nu este condiționat de vârstă, de poziție socială, de pregătire intelectuală sau de tradiția unei familii. De aceea, însuși Cuviosul amintește exemplele: Solomon, Daniil, David, toți au primit har în copilăria lor, în absența oricărei experiențe duhovnicești îndelungate.
Solomon primește înțelepciunea dumnezeiască la doisprezece ani. Daniil, la aceeași vârstă, se dovedește capabil de viziuni profetice și de o viață neprihănită. David, tânăr păstor, este uns de Dumnezeu pentru a deveni rege și psalmist inspirat. Ei nu aveau ani de pustnicie în spate; aveau însă o inimă curată, smerită, disponibilă lucrării divine.
Astfel, harul vine acolo unde există credință caldă, smerenie și voință bună. Timpul nu are putere asupra darului divin. Ceea ce trebuie să crească este nu numărul anilor, ci iubirea față de Dumnezeu.
Căința, poarta prin care intră harul
Cuviosul Iosif arată și momentul în care harul se apropie cel mai mult de om: în clipa în care acesta ajunge la căință adevărată.
Căința nu este simplă remușcare morală, ci schimbarea lăuntrică a inimii. Este durerea pentru păcat, însoțită de nădejde și de dorința fierbinte de a reîncepe viața cu Dumnezeu.
De aceea, harul sporește odată cu creșterea zelului. Celui care se pocăiește sincer, harul îi devine călăuză și sprijin. Însă experiența duhovnicească, maturitatea, discernământul, toate acestea se dobândesc în timp. Harul poate veni repede, dar întărirea firii noastre cere răbdare.
Ispitele, darul neînțeles al lui Dumnezeu
Un punct esențial al învățăturii este acela că necazurile sunt darul lui Dumnezeu.
Acest cuvânt contrazice perspectiva lumii, pentru care suferința este ceva de evitat, de eliminat sau de considerat ca nenorocire. În logica lui Dumnezeu însă, ispitele sunt mijloace de curățire.
Cuviosul spune clar:
- dacă omul, în vremea ispitei, se neliniștește, se tulbură și nu arată răbdare, atunci harul nu va veni;
- dacă nu există răbdare, nu se dobândește virtutea și nici darul duhovnicesc nu poate fi primit.
Prin încercări, omul își vede slăbiciunea și învață să se încreadă în Dumnezeu. Fără ispite, am rămâne în iluzia autosuficienței. Harul nu intră într-o inimă care se sprijină pe sine.
Cei ce au cunoscut această taină: că ispitele sunt darul lui Dumnezeu, au aflat cu adevărat calea Domnului. Ei nu mai fugeau de necaz, ci îl primeau cu răbdare, știind că prin el vine luminarea.
Cuvintele finale ale Cuviosului rezumă întreaga învățătură: „Acesta așteaptă ispitele să vină, pentru că prin acestea se curățește, răbdând se luminează și ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.”
A vedea pe Dumnezeu nu înseamnă a-L vedea cu ochii trupului, ci a simți lucrarea Lui în viață, în inimă, în toate momentele existenței. Răbdarea în ispite deschide poarta acestei vederi duhovnicești.
Harul nu vine singur, ci cu crucea și transformarea inimii
Așadar, harul nu vine singur. El vine însoțit de două realități:
1. Crucea răbdării, fără care nu există curățire;
2. Transformarea inimii, fără de care nu este posibilă lucrarea lui Dumnezeu în om.
Crucea nu este pedeapsă, ci pregătire. Harul nu este premiu, ci dar. Când aceste două lucrări se întâlnesc în viața omului, atunci el intră în adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Creștinul nu trebuie să se teamă de necazuri, ci să se teamă doar de neglijență, de lenevirea inimii și de răceala credinței.
Smerenia, ascultarea, căința, răbdarea, acestea sunt treptele pe care pășește harul în sufletul nostru. Nu sunt trepte spectaculoase, ci unele adânci, tainice, lucrate în ascuns. Tocmai de aceea ele sunt atât de prețioase.
„Harul nu vine niciodată singur”, această afirmație exprimă un adevăr fundamental al Ortodoxiei
Harul vine împreună cu crucea, cu luptele, cu ispitele, cu răbdarea și cu smerenia care pregătesc sufletul să devină templu al lui Dumnezeu.
Nu există scurtături spre sfințenie. Nu există har fără ascultare, fără căință, fără încercări. Dar există o mare nădejde: harul vine sigur, atunci când omul se smerește și se întoarce cu adevărat spre Dumnezeu.
Iar când harul vine, el nu lasă sufletul în întuneric, ci îl luminează, îl ridică și îl umple de pacea lui Hristos, pace care rămâne neschimbată, oriunde s-ar afla omul, fie în pustie, fie în lume.
Astfel, prin încercări ne curățim, prin răbdare ne luminăm, iar prin har ajungem să-L vedem și să-L cunoaștem pe Dumnezeu.