Fericirea veșnică darul lui Dumnezeu pentru sufletul credincios

Toţi oamenii caută fericirea

De la primele clipe ale vieţii conştiente şi până la bătrâneţea cea mai adâncă, dorinţa de a fi fericiţi îi împinge pe oameni să alerge, să muncească, să lupte şi să-şi construiască existenţa după cum cred ei că vor găsi împlinirea. Fiecare om, indiferent de cultură, statut social sau credinţă, poartă în inimă un dor nestins după o stare de bine deplină, fără durere şi fără lipsă.

Cu toate acestea, dacă privim cu atenţie în jur, observăm că, deşi toţi o caută, nu toţi o găsesc. Optimistul spune că lumea e plină de bucurii, pesimistul vede totul în negru, însă adevărul este că nici unul, nici celălalt nu deţin cheia fericirii. Dacă aceasta ar fi doar în puterea omului, atunci fiecare ar putea fi fericit prin propriile eforturi. Dar realitatea arată contrariul: fericirea nu este o cucerire omenească, ci un dar dumnezeiesc.

Fericirea adevărată este un bun ceresc, un har de la Dumnezeu, iar omul o primeşte pe măsura apropierii sale de El. Cine se apropie de Dumnezeu prin credinţă, rugăciune şi viaţă curată, acela se apropie şi de ţinta vieţii sale. Legile lui Dumnezeu sunt, în acelaşi timp, legile fericirii. Minunat este faptul că aceleaşi porunci care ne asigură mântuirea în viaţa veşnică sunt şi cele care pot face viaţa frumoasă şi pe pământ.

Fericirea în lumina Sfintei Scripturi

Pentru a înţelege în ce constă fericirea, trebuie să vedem pe cine fericeşte Sfânta Scriptură. În Cartea lui Iov, este fericit omul care rabdă ispita durerii, iar necredinciosul care trăieşte în belşug este compătimit, pentru că, „Îşi isprăvesc zilele în fericire şi coboară cu pace în împărăţia morţii.” (Iov 21, 13).

Fericirea în cărțile Vechiului Testament

Psalmii arată că este fericit păcătosul iertat de Dumnezeu: ,,Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele.Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug.”(Psalmul 3, 1-2), ,,Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit; locui-va în curţile Tale..” (Psalmul 64, 4), ,,Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda.Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus,” (Psalmul 83, 5-6), ,,Doamne al puterilor, fericit este omul cel ce nădăjduieşte întru Tine.” (Psalmul 83, 13).

Familia întemeiată pe credinţă este binecuvântată cu o stare de fericire paşnică, iar omul temător de Dumnezeu este numit fericit atunci când are casa plină de copii: ,,Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.” (Psalmul 126, 5), ,,Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui.”(Psalmul 127, 1).

În Pildele lui Solomon, sunt fericiţi cei înţelepţi, cei care fac judecăţi drepte: ,,Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit pricepere,”(Pilde 3, 1).

Fericirea în învățătura Mântuitorului Iisus Hristos

În Noul Testament, bogăţia de fericiri este şi mai mare: Predica de pe Munte (Matei 5, 3-11) cuprinde nouă fericiri care se leagă una de alta ca treptele unei scări duhovniceşti, fiecare pregăteşte pe următoarea şi toate împreună duc la fericirea veşnică.

Mântuitorul Iisus Hristos îi mai numeşte fericiţi: ,,Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.”(Matei 13, 16), ,,Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.”(Luca 11, 28), ,,Zis-a şi celui ce-L chemase: Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi,Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.” (Luca 14, 12-14).

Ultima fericire rostită de Domnul Iisus Hristos este aceea a credinţei fără vedere, spusă lui Toma: „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! ” (Ioan 20, 29).

Astfel, fericirea biblică nu este o simplă stare de confort material, ci o stare de comuniune cu Dumnezeu şi de împlinire a poruncilor Sale.

Chipurile fericirii adevărate

Sfânta Scriptură îi fericeşte pe cei smeriţi, pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima, pe cei milostivi, pe cei care rabdă nedreptatea, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniţi pentru credinţă, pe cei darnici şi pe cei ce iubesc Biserica. În schimb, îi osândeşte pe cei ce trăiesc în păcat, pe cei mândri, pe bogaţii nemilostivi, pe cei ce caută fericirea în plăceri trecătoare.

Astăzi, vedem un fenomen de „vedetism fără valoare”: oameni ridicaţi la rang de model doar pentru faima lor trecătoare, nu pentru virtute sau credinţă. Dar o astfel de „fericire” este doar o iluzie, un foc de paie.

Fericirea nu stă în trup, care este muritor; nu stă în timp, care este trecător; nu stă în avere, care este nestatornică; şi nici în onoruri, care sunt deşarte. Toate acestea pot dispărea într-o clipă, lăsând sufletul gol.

Fericirea ca unire cu Dumnezeu

Adevărata fericire nu se poate separa de unirea cu Dumnezeu. După cum iubirea deplină constă în a fi pentru totdeauna cu cel iubit, tot aşa fericirea deplină este unirea veşnică a sufletului cu Creatorul său. Nici timpul, nici spaţiul, nici plăcerile lumii nu pot garanta această stare. De aceea, cei care îşi leagă fericirea de bunurile acestei lumi ajung, inevitabil, la dezamăgiri şi dureri.

Pe pământ, avem doar frânturi de fericire, clipe de bucurie, de linişte, de împlinire, pe care Dumnezeu le îngăduie ca arvună a celei veşnice. Ele sunt semne ale harului şi ne îndeamnă să dorim desăvârşirea acestei stări în Împărăţia cerurilor.

Fericirea veşnică

Fericirea întreagă este în Împărăţia cerurilor. Este starea de comuniune desăvârşită cu Dumnezeu, unde nu mai există durere, întristare sau suspin. Acolo, sufletul este pe deplin unit cu Izvorul vieţii şi al iubirii. Pe pământ, putem gusta din această bucurie prin credinţă, rugăciune, pocăinţă, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi trăirea în virtute.

Fericirea pământească, deşi trecătoare, poate fi adevărată atunci când se sprijină pe Dumnezeu. O familie unită în rugăciune, o inimă împăcată prin iertare, un suflet milostiv faţă de cei în nevoi, acestea sunt icoane vii ale fericirii cereşti.

Cum dobândim fericirea ca dar

Fericirea nu se cumpără şi nu se forţează; ea se primeşte. Este un dar al lui Dumnezeu care vine în inima curată şi smerită.

Pentru a o dobândi, trebuie:

• Să trăim potrivit poruncilor lui Dumnezeu, căci ele sunt îndreptar de fericire.

• Să cultivăm rugăciunea ca legătură vie cu Dumnezeu.

• Să iubim Biserica şi să participăm la viaţa ei liturgică.

• Să fim milostivi, aducând bucurie celor aflaţi în lipsuri.

• Să răbdăm încercările cu nădejde, ştiind că Dumnezeu nu lasă pe cei ce Îl caută.

• Să păstrăm credinţa vie, chiar şi atunci când nu vedem cu ochii trupeşti răsplata făgăduită.

Fericirea adevărată nu este o emoţie trecătoare, nici un confort material, ci o stare a sufletului unit cu Dumnezeu

Ea nu depinde de împrejurările exterioare, ci de relaţia noastră cu Creatorul. Pe pământ, trăim doar începutul ei; în cer, o vom avea deplin, pentru veşnicie.

De aceea, să nu ne înşelăm că vom găsi fericirea în bogăţie, slavă sau plăcere, ci să o căutăm acolo unde este cu adevărat: în împlinirea voii lui Dumnezeu. Cine trăieşte în această ascultare se bucură încă de aici de pacea inimii şi de lumina harului, iar în veşnicie, de bucuria nesfârşită a Împărăţiei cerurilor.