Omul poate dobândi toate cunoștințele lumii, poate aduna bogății, poate cuceri admirația semenilor și poate ajunge pe culmile succesului pământesc.
Dar dacă în inima lui nu locuiește Hristos, toate acestea rămân lipsite de adevărata lor împlinire. Căci lumina care dă sens existenței nu vine din înțelepciunea omenească, ci din întâlnirea sufletului cu Dumnezeu.
Adevărata înțelepciune începe acolo unde omul își recunoaște neputința
Trăim într-o lume în care omul este învățat să se încreadă tot mai mult în propriile puteri. Cunoașterea, inteligența, realizările materiale și recunoașterea socială au devenit măsuri ale valorii personale. Și totuși, în mijlocul atâtor descoperiri și posibilități, sufletul omenesc continuă să fie tulburat de neliniște, singurătate și teamă.
De ce se întâmplă aceasta? Pentru că omul poate cunoaște multe despre lumea înconjurătoare, fără să ajungă să cunoască adevărul despre propria sa existență.
Sfântul Nicolae Velimirovici ne oferă un răspuns de o profunzime cutremurătoare:
„Este de folos ca fiecare să se socoată neștiutor înaintea nemăsuratei înțelepciuni a lui Hristos, fiindcă astfel se va face înțelept prin Hristos.”
Aceste cuvinte ne descoperă una dintre marile taine ale vieții duhovnicești: omul începe să devină cu adevărat înțelept atunci când renunță la mândria de a crede că știe totul.
Înaintea lui Dumnezeu, chiar și cea mai strălucită minte omenească este asemenea unei lumânări așezate în fața soarelui. Nu pentru că inteligența ar fi lipsită de valoare, ci pentru că înțelepciunea dumnezeiască depășește orice măsură a înțelegerii noastre.
Smerenia nu înseamnă disprețuirea cunoașterii, ci recunoașterea faptului că fără Dumnezeu cunoașterea nu poate răspunde celor mai adânci întrebări ale sufletului.
Fără Hristos, omul poate avea totul și totuși să fie sărac
Există o sărăcie pe care banii nu o pot vindeca și o singurătate pe care mulțimea oamenilor nu o poate alunga. Este sărăcia sufletului lipsit de Dumnezeu.
Un om poate locui într-o casă frumoasă, poate avea o familie, o profesie respectată și toate cele necesare traiului. Dar, dacă nu găsește un sens mai înalt al vieții, în inima lui se poate așterne un gol apăsător.
Acest gol nu este întotdeauna vizibil. Uneori se ascunde în spatele zâmbetelor, al preocupărilor zilnice și al unei vieți aparent împlinite.
Mântuitorul ne avertizează: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Cât adevăr se află în această întrebare!
Tot ceea ce dobândim pe pământ este trecător. Bogăția poate dispărea, sănătatea se poate șubrezi, frumusețea se stinge, iar slava omenească este uitată. Numai ceea ce se zidește în Hristos dobândește valoare veșnică.
Fără El, omul riscă să transforme mijloacele vieții în scopuri și să uite tocmai lucrul pentru care a fost creat: comuniunea cu Dumnezeu.
Lumina lui Hristos risipește întunericul sufletului
„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12).
Această lumină nu este una materială, pe care ochii trupești o pot vedea. Este lumina adevărului, a iubirii, a iertării și a vieții veșnice.
Atunci când Hristos intră în inima omului, El nu îi promite o existență lipsită de încercări. Nu îi spune că nu va mai suferi, că nu va mai plânge sau că nu va mai întâmpina nedreptăți.
Îi dă însă puterea de a trece prin toate acestea fără să-și piardă nădejdea.
Omul care trăiește cu Hristos descoperă că suferința nu este ultimul cuvânt, că moartea nu reprezintă sfârșitul existenței și că niciun întuneric nu poate birui lumina Învierii.
În schimb, atunci când omul Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viața sa, începe să caute sprijin numai în lucrurile schimbătoare ale lumii. Iar ceea ce este schimbător nu poate oferi siguranță veșnică.
De aceea, întunericul despre care vorbesc Sfinții Părinți nu este lipsa inteligenței, ci lipsa orientării duhovnicești către Dumnezeu.
De ce socotea Sfântul Apostol Pavel toate lucrurile pagubă față de Hristos?
Sfântul Apostol Pavel, unul dintre cei mai învățați oameni ai vremii sale, a înțeles că adevărata comoară nu se află în acumularea cunoștințelor, ci în cunoașterea vie a Mântuitorului.
El mărturisește:
„Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc,” (Filipeni 3, 8).
Apostolul nu condamnă învățătura și nici folosirea rațiunii. El arată că toate realizările omenești trebuie așezate într-o dreaptă rânduială.
Ce folos are omul dacă descoperă tainele universului, dar rămâne străin de iubirea aproapelui? Ce folos are dacă poate explica fenomenele naturii, dar nu știe să ierte? Ce folos are dacă vorbește despre adevăr, dar își hrănește sufletul cu mândrie, invidie și răutate?
Cunoașterea devine binecuvântare atunci când este însoțită de smerenie și dragoste.
Prin Hristos, omul învață nu doar cum funcționează lumea, ci și cum trebuie să trăiască în ea.
Înțelege că adevărata măreție nu constă în a-i stăpâni pe ceilalți, ci în a-i sluji. Că biruința cea mai importantă nu este asupra dușmanilor, ci asupra propriilor patimi. Și că bogăția cea mai mare este inima curată.
Nebunia unei lumi care încearcă să trăiască fără Dumnezeu
Când Sfântul Nicolae Velimirovici afirmă că fără Hristos totul este întuneric și nebunie, cuvintele sale trebuie înțelese în sens duhovnicesc.
Nebunia nu înseamnă aici lipsa sănătății mintale, ci rătăcirea omului care își pune întreaga nădejde în lucrurile trecătoare și se îndepărtează de izvorul vieții.
O lume care vorbește neîncetat despre fericire, dar uită iubirea jertfelnică, riscă să devină o lume a egoismului.
O lume care prețuiește succesul, dar disprețuiește smerenia, riscă să transforme omul într-un rob al propriei ambiții.
O lume care caută libertatea fără responsabilitate poate ajunge să numească libertate chiar robia patimilor.
Sfânta Scriptură ne amintește: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt. ” (Pilde 9, 10).
Această frică nu este groaza unui rob înaintea unui stăpân nemilos, ci sfiala iubitoare a fiului care nu dorește să se despartă de Tatăl său.
Omul înțelept nu este acela care se consideră superior celorlalți, ci acela care își vede propriile greșeli, se pocăiește și cere ajutorul lui Dumnezeu.
Cum putem aduce lumina lui Hristos în viața noastră?
Întoarcerea către Hristos nu începe neapărat prin fapte extraordinare. De cele mai multe ori, ea începe prin gesturi simple, săvârșite cu sinceritate.
O rugăciune rostită dimineața, înaintea grijilor zilnice. O iertare oferită celui care ne-a rănit. O faptă bună făcută fără dorința de laudă. O clipă de tăcere în care ne cercetăm conștiința.
Prin rugăciune, citirea Sfintei Scripturi, participarea la Sfânta Liturghie, Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, primită cu pregătirea cuvenită și îndrumarea duhovnicului, omul își deschide inima lucrării harului dumnezeiesc.
Dar apropierea de Hristos trebuie să se vadă și în felul în care ne purtăm cu semenii.
Nu putem spune că iubim lumina lui Dumnezeu dacă păstrăm cu încăpățânare întunericul urii în suflet.
Nu putem pretinde că Îl urmăm pe Mântuitorul dacă trecem nepăsători pe lângă suferința aproapelui.
Credința adevărată nu rămâne doar pe buze. Ea se transformă în răbdare, milostenie, blândețe și dragoste.
Cu fiecare pas făcut spre Dumnezeu, omul începe să privească altfel lumea, încercările și propria viață.
Numai Domnul Iisus Hristos dă sens vieții și veșniciei
Cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici sunt un îndemn la trezire sufletească. Ele ne amintesc că nici cea mai înaltă înțelepciune omenească nu poate înlocui întâlnirea cu Hristos Cel Înviat.
La sfârșitul vieții, nu numărul lucrurilor adunate va avea cea mai mare însemnătate, nici laudele primite și nici puterea pe care am avut-o asupra altora, ci felul în care am răspuns iubirii lui Dumnezeu.
Am iertat? Am iubit? Am ajutat? Ne-am smerit? L-am căutat pe Hristos cu inimă sinceră?
Aceste întrebări ne așază înaintea adevărului despre noi înșine.
Fără Hristos, chiar și lumina lumii poate lăsa sufletul în întuneric. Dar cu Hristos, până și cea mai grea noapte a vieții poate deveni începutul unei dimineți pline de nădejde.
Să nu ne rușinăm, așadar, să ne recunoaștem neștiința înaintea înțelepciunii dumnezeiești. Să nu ne temem să ne smerim și să cerem luminare de la Cel Care este Calea, Adevărul și Viața.
Căci omul care Îl dobândește pe Hristos descoperă comoara pe care moartea nu i-o poate lua și bucuria pe care lumea nu i-o poate dărui.
Unde este Hristos, acolo este lumină. Unde este Hristos, acolo este adevărata înțelepciune. Iar unde este Hristos, acolo începe viața veșnică.