Înaintea lui Dumnezeu, oamenii nu sunt judecaţi după bogăţie, putere, sănătate sau locul pe care îl ocupă în societate, ci după credinţa, faptele şi starea sufletului lor.
Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ne arată că dreptatea dumnezeiască nu se măsoară cu măsurile acestei lumi, iar la Judecata de Apoi fiecare om va primi răsplata potrivit vieţii sale.
Dreptatea lui Dumnezeu şi judecata oamenilor
Trăim într-o lume în care oamenii sunt adesea împărţiţi după avere, rang, învăţătură sau putere. Unii sunt cinstiţi pentru bogăţia lor, alţii sunt dispreţuiţi pentru sărăcie. Unii se bucură de sănătate şi de linişte, în vreme ce alţii îşi poartă crucea bolilor şi a suferinţelor. Dar înaintea lui Dumnezeu aceste deosebiri nu hotărăsc valoarea sufletului omenesc.
În Proloage, volumul întâi, întâlnim o învăţătură de mare adâncime duhovnicească despre drepţi şi nedrepţi, despre felul în care oamenii vor fi despărţiţi la sfârşitul veacurilor. Cuvintele acestei învăţături ne amintesc că în fiecare stare a vieţii există oameni care împlinesc voia lui Dumnezeu şi oameni care se îndepărtează de El.
Nu locul în care ne aflăm ne mântuieşte, nici cinstea primită de la oameni, ci credinţa lucrătoare prin iubire, pocăinţa şi milostivirea lui Dumnezeu.
Această realitate ar trebui să ne îndemne la cercetarea propriei conştiinţe. Căci nu este atât de important cum ne privesc oamenii, cât este de important cum ne găseşte Dumnezeu.
Dumnezeu nu judecă după rangul sau starea omului
Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre vremea sfârşitului, arătând că doi oameni se vor afla împreună, dar unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat. În Evanghelia după Matei citim: „Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa.” (Matei 24, 40).
Această imagine cutremurătoare ne descoperă că apropierea trupească dintre oameni nu înseamnă neapărat şi asemănarea lor duhovnicească.
Doi oameni pot lucra aceeaşi muncă, pot locui în aceeaşi casă şi pot împărţi aceeaşi masă, dar inimile lor pot fi foarte diferite. Unul poate trăi în rugăciune, smerenie şi iubire, iar celălalt în mândrie, răutate şi nepăsare faţă de Dumnezeu.
În tâlcuirea păstrată în Proloage, cei aflaţi în casă îi închipuie pe conducători, judecători şi pe cei care au primit putere asupra altora. Printre aceştia există oameni drepţi, care îşi folosesc autoritatea spre binele semenilor, dar şi oameni nedrepţi, care transformă puterea în mijloc de asuprire.
Cei aflaţi în ţarină îi reprezintă pe oamenii obişnuiţi, pe cei care muncesc şi îşi câştigă pâinea prin osteneală. Nici sărăcia nu este, prin ea însăşi, o garanţie a mântuirii, după cum nici bogăţia nu înseamnă osândire.
Dumnezeu priveşte la inima fiecăruia.
Drepţi şi nedrepţi în toate stările vieţii
O învăţătură deosebit de importantă este aceea că dreptatea şi nedreptatea pot fi întâlnite în orice categorie de oameni.
Există conducători drepţi şi conducători nedrepţi, bogaţi milostivi şi bogaţi nemilostivi, săraci smeriţi şi săraci stăpâniţi de invidie. Există oameni sănătoşi care Îl slăvesc pe Dumnezeu şi oameni bolnavi care îşi poartă suferinţa cu răbdare.
În acelaşi timp, nici suferinţa nu îl face automat drept pe cel care o îndură.
Proloagele amintesc: „Sunt bolnavi drepţi, precum Iov şi Lazăr, şi sunt nedrepţi, precum Cain şi Gheezi”.
Dreptul Iov a cunoscut pierderea averii, moartea copiilor şi cumplita suferinţă a trupului. Cu toate acestea, în mijlocul încercărilor, nu şi-a lepădat credinţa. El rămâne chipul omului care, deşi nu înţelege pe deplin rostul suferinţei, continuă să-L caute pe Dumnezeu.
Lazăr cel sărac, despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelia după Luca, a trăit în lipsuri şi durere, dar după moarte a fost primit în sânul lui Avraam.
În schimb, Cain s-a lăsat biruit de invidie şi şi-a ucis fratele, iar Gheezi, slujitorul prorocului Elisei, a căzut în lăcomie şi minciună.
Aceste exemple ne arată că adevărata bogăţie a omului este starea sufletului său, nu ceea ce posedă sau ceea ce suferă.
Suferinţa nu este semnul părăsirii de către Dumnezeu
De multe ori, când întâlnim un om bolnav sau apăsat de necazuri, suntem ispitiţi să credem că suferinţa lui ar fi urmarea unor păcate ascunse.
Dar Evanghelia ne învaţă să nu judecăm astfel.
Când ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul despre omul orb din naştere, dorind să ştie cine păcătuise, Domnul le-a răspuns că nici el, nici părinţii lui nu păcătuiseră pentru ca el să se nască orb (Ioan 9, 1-3).
Prin aceasta înţelegem că nu orice boală este pedeapsa unui păcat personal.
Uneori, suferinţa devine locul în care omul învaţă răbdarea, rugăciunea şi încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Alteori, ea rămâne o taină pe care mintea omenească nu o poate pătrunde.
Creştinul este chemat să nu îi osândească pe cei aflaţi în încercare, ci să le fie aproape cu dragoste şi milă.
Un bolnav care se roagă în tăcere, un bătrân care îşi poartă singurătatea cu nădejde sau un sărac care împarte puţinul său cu altul pot avea înaintea lui Dumnezeu o vrednicie pe care lumea nu o vede.
Judecata de Apoi şi despărţirea celor drepţi de cei nedrepţi
Sfânta Scriptură ne descoperă că istoria lumii nu se va încheia în întâmplare şi uitare, ci în lumina dreptăţii dumnezeieşti.
La a doua venire a Mântuitorului, toate cele ascunse vor fi descoperite, iar fiecare om va sta înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre: ,,După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4, 17).
Această făgăduinţă este izvor de mare nădejde pentru cei care se străduiesc să trăiască în credinţă.
Dar Judecata de Apoi este şi un avertisment pentru cei care îşi împietresc inimile şi refuză pocăinţa.
În învăţătura ortodoxă, judecata dumnezeiască nu este o simplă împărţire a oamenilor după aparenţe, ci descoperirea adevărului despre viaţa fiecăruia.
Atunci nu vor mai avea putere laudele oamenilor, bogăţiile, funcţiile sau slava trecătoare. Vor rămâne credinţa, iubirea, milostenia şi faptele săvârşite în această viaţă.
De aceea, pomenirea Judecăţii nu trebuie să ne ducă la deznădejde, ci la trezvie şi îndreptare.
Lot şi femeia sa: două alegeri, două urmări
Un alt exemplu amintit în Proloage este cel al dreptului Lot şi al femeii sale.
Când Dumnezeu a adus pedeapsa asupra Sodomei, Lot a fost îndemnat să părăsească cetatea împreună cu familia sa. Porunca era limpede: să nu privească înapoi.
Însă femeia lui Lot s-a întors cu privirea spre cetatea părăsită şi s-a prefăcut în stâlp de sare, după cum relatează Cartea Facerii.
Toţi porniseră pe acelaşi drum, dar nu toţi au arătat aceeaşi ascultare.
Această întâmplare are un înţeles duhovnicesc profund. Nu este suficient să ne îndepărtăm cu trupul de păcat, dacă inima continuă să fie legată de el.
Putem păşi spre biserică, dar să purtăm în suflet ura. Putem rosti rugăciuni, dar să nu dorim împăcarea. Putem părea credincioşi înaintea oamenilor, dar să rămânem robi ai mândriei.
Cuvintele Mântuitorului, „Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot.” (Luca 17, 32), ne cheamă să nu privim cu dor spre păcatele de care ne-am hotărât să ne despărţim.
Cum putem fi număraţi între cei drepţi?
Nimeni nu trebuie să se socotească drept prin propriile puteri. Sfinţii ne învaţă că omul se apropie de Dumnezeu prin smerenie, pocăinţă şi har.
A fi drept nu înseamnă a nu fi căzut niciodată, ci a nu rămâne în cădere.
Omul care îşi recunoaşte greşelile, se spovedeşte cu sinceritate, caută împăcarea şi se străduieşte să împlinească poruncile lui Hristos merge pe calea îndreptării.
Dreptatea creştină se vede în lucrurile concrete ale vieţii: în pâinea oferită celui flămând, în iertarea celui care ne-a greşit, în grija faţă de bolnavi, în cinstea muncii şi în refuzul de a nedreptăţi pe cineva.
Nu suntem chemaţi să hotărâm cine dintre semenii noştri va fi mântuit şi cine va fi osândit. Această judecată Îi aparţine numai lui Dumnezeu.
Nouă ne revine datoria de a ne cerceta propria viaţă şi de a ne ruga pentru mântuirea tuturor.
Să alegem dreptatea cât mai avem vreme
Învăţătura despre drepţi şi nedrepţi este, înainte de toate, o chemare la responsabilitate duhovnicească.
Înaintea lui Dumnezeu nu contează dacă am fost bogaţi sau săraci, puternici sau neînsemnaţi, sănătoşi sau bolnavi, ci felul în care am răspuns iubirii Sale.
Pilda lui Iov ne îndeamnă la răbdare, Lazăr ne învaţă nădejdea, căderea lui Cain ne avertizează asupra invidiei, iar femeia lui Lot ne aminteşte cât de primejdioasă este întoarcerea inimii spre păcat.
Câtă vreme trăim, uşa pocăinţei rămâne deschisă. Cel nedrept se poate îndrepta, iar cel care se socoteşte drept trebuie să vegheze, ca să nu cadă în mândrie.
Să cerem, aşadar, de la Dumnezeu inimă curată, credinţă statornică şi putere de a face binele, pentru ca, atunci când va veni ceasul întâlnirii cu Hristos, să fim găsiţi între cei care au iubit lumina, adevărul şi milostivirea.
Căci adevărata dreptate nu înseamnă să fim mai buni decât ceilalţi în ochii noştri, ci să trăim astfel încât Hristos să Se poată sălăşlui în inimile noastre. Amin.