Dragostea adevărată nu alege între oameni, nu judecă după bogăție, înfățișare sau păcate și nu se stinge atunci când este întâmpinată cu răutate.
Ea este darul lui Dumnezeu care luminează sufletul și îl învață pe om să-i privească pe toți cu aceeași milă și bunătate. Sfinții Părinți ne arată că iubirea desăvârșită nu înseamnă să-i iubim numai pe cei care ne sunt dragi, ci și pe cei care ne rănesc, ne disprețuiesc sau ne întorc spatele. Aceasta este una dintre cele mai înalte chemări ale vieții creștine.
Dragostea adevărată nu face deosebire între oameni
În lumea în care trăim, oamenii sunt adesea judecați după avere, poziție socială, înfățișare sau greșelile trecutului. Unii sunt primiți cu brațele deschise, în timp ce alții sunt respinși, uitați sau priviți cu dispreț. Însă înaintea lui Dumnezeu, fiecare suflet are o valoare neprețuită.
Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamț ne învață că iubirea adevărată trebuie să se îndrepte către toți oamenii, fără deosebire. Nu este suficient să-i iubim pe cei care ne iubesc, să-i ajutăm doar pe cei apropiați sau să arătăm bunătate numai celor care ne pot răsplăti.
Dragostea creștină nu trebuie să fie condiționată de comportamentul celuilalt. Ea nu întreabă dacă omul este bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, drept sau păcătos, prieten sau dușman.
Mântuitorul Iisus Hristos ne arată limpede această cale:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44)
Aceste cuvinte ne descoperă măsura iubirii creștine. Nu este vorba despre o simplă simpatie omenească, ci despre o iubire care izvorăște din credință, smerenie și apropierea de Dumnezeu.
De ce este atât de greu să-i iubim pe cei care ne rănesc?
Este firesc să simțim apropiere față de oamenii care ne respectă, ne ajută și ne aduc bucurie. Dar ce se întâmplă atunci când cineva ne nedreptățește, ne vorbește urât sau ne trădează încrederea?
În asemenea momente, inima este încercată. Mânia, tristețea și dorința de a răspunde cu aceeași răutate pot pune stăpânire pe suflet.
Tocmai aici începe adevărata luptă duhovnicească.
A iubi pe cineva care ne-a făcut rău nu înseamnă să aprobăm nedreptatea sau să ne prefacem că nu am suferit. Nu înseamnă nici să rămânem în situații de abuz sau să renunțăm la limitele necesare.
Iubirea creștină înseamnă să nu lăsăm ura să prindă rădăcini în inima noastră.
Putem să ne îndepărtăm de un om care ne face rău, dar să continuăm să ne rugăm pentru îndreptarea lui. Putem să nu mai avem aceeași încredere în cineva, fără să-i dorim nenorocirea.
Iertarea nu șterge întotdeauna urmările unei fapte, dar poate elibera sufletul de povara răzbunării.
Cel care învață să ierte începe să înțeleagă că pacea inimii este mai prețioasă decât biruința într-o ceartă.
Sfântul Paisie Velicikovski și învățătura despre iubirea desăvârșită
Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski, mare povățuitor al vieții monahale și al rugăciunii, a lăsat creștinilor îndemnuri duhovnicești de o profunzime deosebită.
În lucrarea Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Sfântul Paisie arată că dragostea adevărată nu poate fi mărginită la anumite persoane.
El spune:
„O dragoste adevărată și desăvârșită înseamnă să-i iubești pe toți în aceeași măsură, atât pe cei ce te iubesc, cât și pe cei ce te urăsc.”
Aceste cuvinte ne îndeamnă să ne cercetăm cu sinceritate sufletul.
Îi iubim oare pe oameni cu adevărat sau numai atunci când ne sunt de folos? Suntem milostivi cu cel sărac, chiar dacă nu ne poate oferi nimic în schimb? Avem răbdare cu cel bolnav, cu cel neputincios sau cu omul care a căzut în păcat?
Sfântul Paisie ne amintește că iubirea, împreună cu mila, reprezintă temelia virtuților și cuprinde poruncile dumnezeiești.
Fără dragoste, chiar și faptele care par bune își pot pierde adevăratul rost duhovnicesc.
Putem posti, ne putem ruga și putem merge la biserică, dar dacă păstrăm în inimă disprețul față de aproapele, trebuie să ne întrebăm cât de adânc a pătruns în noi învățătura Evangheliei.
Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă ne urâm aproapele
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne oferă un îndemn care ar trebui să ne însoțească în fiecare zi:
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (1 Ioan 4, 20)
Aceste cuvinte sunt puternice, deoarece ne arată că iubirea față de Dumnezeu nu poate fi despărțită de iubirea față de oameni.
Nu putem cere milă de la Dumnezeu, în timp ce refuzăm cu încăpățânare să arătăm milă celor din jur.
Nu putem nădăjdui în iertarea propriilor păcate, dacă ne bucurăm de căderea aproapelui.
Și nu putem vorbi despre smerenie atunci când îi privim pe ceilalți de sus.
Fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă acest chip este întunecat de păcate, suferințe sau neputințe.
De aceea, creștinul este chemat să urască păcatul, dar să nu-l urască pe păcătos. Să respingă răutatea, dar să nu înceteze să dorească îndreptarea celui care a greșit.
Hristos a venit în lume pentru mântuirea tuturor oamenilor, fără deosebire, arătându-ne că nimeni nu trebuie lipsit de iubire, milă și iertare.
Mila este dovada vie a dragostei
Dragostea adevărată nu rămâne doar în cuvinte frumoase. Ea se arată prin fapte simple, săvârșite cu sinceritate.
Uneori, iubirea înseamnă să oferi o bucată de pâine celui flămând. Alteori, să asculți cu răbdare un om întristat, să vizitezi un bolnav sau să încurajezi pe cineva care și-a pierdut nădejdea.
Există însă și o milostenie nevăzută, pe care o putem săvârși în fiecare zi.
Să nu răspundem unei jigniri cu altă jignire. Să nu răspândim greșelile aproapelui. Să nu ne bucurăm când cineva trece printr-un necaz. Să rostim o rugăciune pentru omul care ne-a supărat.
Toate acestea sunt mici biruințe ale dragostei asupra egoismului.
Mântuitorul ne învață:
„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6, 36)
Mila nu este un semn de slăbiciune, ci o mărturie a puterii sufletești. Omul milostiv nu se lasă condus de împietrirea inimii, ci caută să aducă lumină acolo unde există suferință.
Cum putem învăța să-i iubim pe toți?
Iubirea desăvârșită nu se dobândește într-o singură zi. Ea crește prin rugăciune, pocăință, răbdare și prin lucrarea harului dumnezeiesc.
Primul pas este să ne recunoaștem propriile slăbiciuni. Atunci când înțelegem câtă iertare primim noi înșine de la Dumnezeu, devenim mai îngăduitori cu neputințele celorlalți.
Al doilea pas este să ne ferim de judecarea aproapelui. Nu cunoaștem toate durerile, încercările și luptele ascunse ale unui om.
Cel pe care astăzi îl condamnăm poate duce în tăcere o cruce pe care noi nu am putea-o purta.
Al treilea pas este rugăciunea pentru cei care ne-au rănit. Chiar dacă la început cuvintele sunt rostite cu greutate, rugăciunea sinceră poate înmuia treptat inima.
Putem spune simplu:
„Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și miluiește-l și pe cel care mi-a făcut rău. Luminează-ne pe amândoi și dăruiește-ne pacea Ta.”
Prin asemenea rugăciuni, învățăm să nu mai privim lumea numai prin prisma propriilor supărări.
Dragostea începe să devină nu doar un sentiment trecător, ci un fel de a trăi.
Inima care iubește pe toți se apropie de Dumnezeu
Dragostea adevărată este una dintre cele mai frumoase și mai grele lucrări ale vieții creștine. Este ușor să vorbim despre iubire, dar mult mai greu să o păstrăm atunci când suntem răniți, nedreptățiți sau respinși.
Sfântul Paisie Velicikovski ne amintește că iubirea desăvârșită îi cuprinde pe toți, fără deosebire: pe cei bogați și pe cei săraci, pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe prieteni și pe vrăjmași.
Înaintea lui Dumnezeu, dragostea nu trebuie să aibă favoriți, iar mila nu trebuie să cunoască hotare.
Să ne străduim, așadar, să fim mai răbdători, mai iertători și mai atenți la suferințele celor din jur. Să nu întoarcem rău pentru rău și să nu îngăduim mândriei să ne împietrească sufletul.
Iar atunci când simțim că nu mai avem puterea de a iubi, să cerem ajutorul lui Hristos, Izvorul iubirii adevărate.
Căci omul care învață să-i iubească pe toți, fără deosebire, începe să guste încă din această viață pacea și bucuria Împărăției lui Dumnezeu.
Doamne, dăruiește-ne o inimă curată, smerită și milostivă, care să nu urască pe nimeni, să ierte din suflet și să-i cuprindă pe toți în dragostea Ta. Amin!