În viața omului nu există încercare mai grea decât boala, iar cea mai adâncă dintre toate este boala care vine înaintea morții.
În această vreme, omul simte cel mai mult slăbiciunea firii sale și neputința de a se sprijini pe puterile proprii. Totuși, în învățătura Sfinților Părinți, boala nu este doar o pedeapsă sau o suferință fără rost, ci poate deveni o mare binecuvântare, dacă este primită cu răbdare și fără cârtire.
Boala înainte de moarte, pregătire pentru întâlnirea cu Dreptul Judecător
Mulți dintre sfinți au arătat că boala, mai ales cea de la sfârșitul vieții, este îngăduită de Dumnezeu pentru curățirea păcatelor și pentru pregătirea sufletului în vederea întâlnirii cu Dreptul Judecător. De aceea, creștinul nu trebuie să privească suferința cu deznădejde, ci cu credință, știind că Dumnezeu rânduiește toate spre mântuirea celor ce Îl iubesc.
În scrierile duhovnicești ale Părinților de la Optina și în cuvintele episcopului Nicolae Velimirovici găsim învățături adânci despre răbdarea bolii înaintea morții și despre folosul ei pentru suflet.
Boala ca nevoință fără voie
Sunt oameni care, din dragoste pentru Dumnezeu, își asumă de bunăvoie nevoințe grele: post, priveghere, tăcere și multe osteneli. Dar există și nevoințe pe care nu le alegem noi, ci ne sunt trimise de Dumnezeu. Una dintre acestea este boala.
Sfântul Ioan Scărarul spune că boala poate fi socotită o formă de isihie, adică de liniștire, chiar dacă este fără voia noastră. Ea este fericită, pentru că puțini sunt cei care își asumă de bunăvoie o nevoință adevărată, iar atunci când o fac, se poate strecura și mândria. Omul care se nevoiește singur poate ajunge să se creadă mai bun decât alții, să-i judece sau să se laude în sine.
În boală însă nu avem cu ce să ne mândrim. Nevoința nu este aleasă de noi, ci impusă de neputință. Trupul se liniștește fără voia noastră, iar mintea este silită să se întoarcă spre Dumnezeu. De aceea, uneori, boala este dată chiar pentru izbăvirea de trufie.
Când omul nu se poate smeri prin voința sa, Dumnezeu îngăduie smerirea prin suferință, pentru ca sufletul să nu se piardă.
Primejdia cârtirii în vremea bolii
În vremea suferinței, cea mai mare ispită este cârtirea. Omul bolnav se poate plânge de durere, de neputință, de oameni sau chiar de Dumnezeu. Dar Sfinții Părinți ne învață că tocmai cârtirea este cea care pierde folosul încercării.
Cuviosul Isaac Sirul spune:
„Dumnezeu poartă toate neputințele omenești, dar pe cel ce cârtește nu-l suferă, ci îl pedepsește.”
Aceste cuvinte arată că Dumnezeu rabdă slăbiciunea, dar nu rabdă împotrivirea. Nu boala ne depărtează de Dumnezeu, ci nemulțumirea și lipsa de credință.
Sfântul Ambrozie de la Optina îndeamnă ca, în vremea bolii, omul să-și păstreze pacea și să mulțumească milostivirii lui Dumnezeu pentru înțelepțirea cea fără de voie. El spune că orice ni se trimite spre răbdare este lăsat de Pronia dumnezeiască pentru folosul nostru sufletesc, dacă nu vom pierde acest folos prin nesocotință.
De aceea, creștinul trebuie să se ferească nu numai de cârtirea împotriva lui Dumnezeu, ci și de cârtirea împotriva oamenilor. Chiar dacă dorințele nu sunt împlinite, chiar dacă ajutorul întârzie, trebuie să ne aducem aminte că toate sunt îngăduite pentru mântuirea noastră.
Boala dinaintea morții, mare dar al lui Dumnezeu
Mulți oameni se tem de moarte, dar și mai mult se tem de moartea năprasnică, fără pregătire. Sfinții au socotit că este mai bine ca omul să aibă vreme de pocăință înainte de sfârșit, chiar dacă această vreme este plină de suferință.
Se povestește despre starețul Nichita de la Valaam că se ruga lui Dumnezeu să nu moară pe neașteptate, ci să primească înainte de sfârșit o boală grea și îndelungată. El spunea că, prin răbdarea bolii, ar putea să înduplece milostivirea Dreptului Judecător, Care ar putea socoti această răbdare în locul faptelor bune pe care nu le avea.
Această gândire arată cât de mare este valoarea răbdării în suferință. Omul care nu a făcut multe fapte bune poate dobândi iertare prin smerenie, prin lacrimi și prin răbdarea încercării.
Un bolnav, aflat pe patul de moarte, își mângâia prietenii spunând:
„Nouă luni de zile m-am chinuit ca să vin în această lume; oare sunt mult nouă luni de chin ca să ies din ea?”
Aceste cuvinte arată că plecarea din lumea aceasta nu este fără durere, dar nici fără rost. După cum nașterea este însoțită de suferință, tot astfel și trecerea la cele veșnice este adesea însoțită de încercare.
Pocăința pe patul suferinței
Boala dinaintea morții a fost pentru mulți oameni începutul mântuirii. Sunt nenumărați cei care au trăit în nepăsare, dar pe patul suferinței au înțeles pentru prima dată adevărul despre Dumnezeu și despre suflet.
Când omul vede că viața se apropie de sfârșit, își aduce aminte de păcate, de greșeli și de timpul pierdut. Atunci începe să se roage cu lacrimi, să ceară iertare și să dorească împăcarea cu Dumnezeu.
Mulți s-au pocăit în ultimele zile, s-au spovedit, s-au împărtășit și au plecat din această lume curățiți prin lacrimi și prin harul lui Hristos. Pentru aceștia, boala a fost nu pedeapsă, ci milostivire.
De aceea, Sfinții spun că boala dinaintea morții vine adesea din iubirea lui Dumnezeu, Care nu voiește pierderea omului, ci mântuirea lui.
Folosul celor care îngrijesc bolnavul
Nu numai cel bolnav are folos din această încercare, ci și cei care îl îngrijesc. Rudele și prietenii care stau lângă omul suferind fac o mare lucrare de milostenie.
Chiar dacă osteneala este grea, ea aduce binecuvântare. Prin răbdare, prin slujire și prin dragoste, cei care ajută pe bolnav își curățesc și ei sufletul. Dumnezeu vede această jertfă și o răsplătește însutit.
De aceea, nu trebuie să ne întristăm dacă cei apropiați suferă în jurul nostru în vremea bolii. Și pentru ei aceasta este o cale de mântuire.
Răbdarea bolii înaintea morții este una dintre cele mai mari nevoințe pe care le poate avea omul
Ea smerește, curățește, înțelepțește și pregătește sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Dacă este primită cu credință, fără cârtire și cu nădejde, suferința devine scară spre cer. Mulți au dobândit mântuirea prin lacrimile și răbdarea ultimelor zile, iar Dumnezeu a primit pocăința lor ca pe o mare jertfă.
Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne dăruiască sfârșit creștinesc, în pace și în pocăință. Iar dacă, pentru mântuirea noastră, va îngădui să trecem prin boală înainte de moarte, să ne dea și răbdare, și smerenie, și mulțumire, ca prin această încercare să dobândim mila Lui cea mare și să intrăm în lumina Împărăției Sale.