În tradiția ortodoxă, fiecare gest din cadrul slujbelor de înmormântare și pomenire are o semnificație profundă, fiind încărcat de simboluri teologice și de o moștenire veche, transmisă din generație în generație.
Unul dintre aceste gesturi este stropirea cu vin a trupului celui adormit, a mormântului sau a darurilor aduse la parastas. Deși pentru unii poate părea doar un obicei tradițional, acest act ascunde o bogată semnificație spirituală, legată de credința în înviere, în viața veșnică și în comuniunea dintre cei vii și cei adormiți.
Biserica Ortodoxă nu privește moartea ca pe un sfârșit, ci ca pe o trecere.
După cum spune Sfânta Scriptură:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25).
În acest context, toate rânduielile înmormântării și ale parastasului sunt expresii ale acestei credințe vii.
Originea și vechimea obiceiului
Obiceiul de a aduce vin la înmormântare și la parastas și de a-l turna în chip de cruce peste trupul celui adormit sau peste mormânt este o datină foarte veche. Ea își are rădăcinile chiar din perioada precreștină, când strămoșii romani practicau libațiuni, adică stropiri rituale cu vin, pe mormintele celor decedați.
Însă, odată cu venirea creștinismului, acest obicei a fost transfigurat și a primit un sens nou, profund spiritual. Nu mai este vorba doar de un gest simbolic de cinstire a morților, ci de o mărturisire a credinței în Hristos și în viața cea veșnică.
Astfel, stropirea cu vin a devenit o continuare a unei tradiții, dar reinterpretată în lumina Evangheliei, fiind legată de însăși lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos.
Vinul, simbol al vieții și al jertfei
Vinul ocupă un loc central în spiritualitatea creștină. El nu este doar un produs al pământului, ci devine, în cadrul Sfintei Liturghii, însuși Sângele Domnului.
La Cina cea de Taină, Mântuitorul a spus:
„Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 28).
Prin urmare, vinul simbolizează viața însăși, deoarece este „sângele” strugurelui, seva care dă rodului puterea de a exista. În mod analog, el amintește de sângele care circulă în trupul omenesc și îl însuflețește.
De aceea, turnarea vinului peste trupul celui adormit sau peste mormânt este o expresie a credinței că viața nu se termină odată cu moartea trupului. Ea este o preînchipuire a nemuririi și a învierii, așa cum ne învață credința creștină.
Legătura cu îngroparea Mântuitorului
Un alt sens profund al acestui obicei este legătura lui cu îngroparea Domnului nostru Iisus Hristos. Evangheliile ne arată că trupul Mântuitorului a fost uns cu aromate și balsamuri înainte de a fi pus în mormânt.
„Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.” (Ioan 19, 39-40).
Stropirea cu vin simbolizează aceste aromate și balsamuri. Este un mod simbolic prin care arătăm că și trupul celui adormit este cinstit, fiind templu al Duhului Sfânt. Nu este un simplu trup fără valoare, ci unul chemat la înviere.
Parastasul, mijlocire pentru cei adormiți
După înmormântare, grija Bisericii pentru cei adormiți nu încetează. Ea continuă prin slujbele de pomenire, numite parastase. Cuvântul „parastas” înseamnă „mijlocire”, „înfațișare înaintea cuiva”, adică mijlocire înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele celor plecați din această lume.
Aceste slujbe se săvârșesc fie la biserică, după Sfânta Liturghie, fie la casa celui adormit, fie la mormânt. Ele sunt expresia iubirii care nu se întrerupe prin moarte.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5, 16).
Această rugăciune se extinde și asupra celor adormiți, pentru odihna și iertarea păcatelor lor.
Semnificația stropirii pomenilor
Nu doar trupul sau mormântul este stropit cu vin, ci și darurile aduse la parastas. Acestea sunt roade ale pământului, oferite ca milostenie în numele celui adormit.
Prin stropirea lor cu vin, ele sunt binecuvântate și puse sub semnul jertfei și al vieții. Vinul le leagă simbolic de Sfânta Euharistie și de jertfa lui Hristos.
Totodată, acest gest arată că toate darurile noastre trebuie să fie sfințite și oferite cu credință, nu doar ca simple obiceiuri.
Vinul amestecat cu untdelemn și alte variante
În unele regiuni, vinul este amestecat cu untdelemn. Această combinație are o semnificație aparte: ea simbolizează curățirea de păcate și mila lui Dumnezeu.
Psalmistul David spune:
„Stropi‑mă‑vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă‑vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Psalmul 50, 8).
Astfel, stropirea devine și o rugăciune simbolică pentru curățirea sufletului celui adormit.
În alte locuri, vinul este înlocuit cu apă îndulcită cu miere sau cu agheasmă, purtând numele de „paos” sau „paus”, termen care vine din limba latină și înseamnă odihnă sau repaus. Acest lucru subliniază dorința de odihnă veșnică pentru cel adormit.
Moartea, trecere spre viața veșnică
Toate aceste gesturi, inclusiv stropirea cu vin, au la bază credința că moartea nu este finalul existenței. Sufletul continuă să trăiască, iar trupul va învia la sfârșitul veacurilor.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde,” (1 Tesaloniceni 4, 13).
Prin urmare, stropirea cu vin nu este un gest de disperare, ci unul de speranță. Este o mărturisire tăcută că moartea a fost biruită de Hristos.
Stropirea cu vin a trupului celui adormit, a mormântului și a pomenilor nu este doar un simplu obicei, ci o rânduială plină de sensuri duhovnicești
Ea ne amintește de îngroparea Mântuitorului, de jertfa Sa, de Sfânta Euharistie și de credința în viața veșnică.
În același timp, acest gest ne învață că iubirea nu se oprește la mormânt. Prin rugăciune, milostenie și pomenire, rămânem în comuniune cu cei adormiți.
În fața morții, Biserica nu ne învață să deznădăjduim, ci să nădăjduim.
Căci, după cum spune Mântuitorul:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică.” (Ioan 6, 47).
Iar această viață începe încă de aici, din credința și iubirea noastră, și se împlinește în Împărăția lui Dumnezeu.