Lauda oamenilor este dulce pentru suflet, dar poate deveni una dintre cele mai subtile capcane ale vieții duhovnicești.
Ne bucurăm când suntem apreciați, când cineva ne recunoaște meritele și când faptele noastre bune sunt văzute de ceilalți. Dar ce se întâmplă atunci când începem să căutăm lauda mai mult decât binele însuși? De ce ne avertizează Sfinții Părinți că dorința de a fi lăudați ne poate îndepărta de Dumnezeu? Și cum putem învăța să facem binele fără să așteptăm aplauzele oamenilor?
De ce simțim nevoia să fim lăudați?
Fiecare om își dorește, într-o anumită măsură, să fie apreciat. Încă din copilărie, ne bucurăm atunci când părinții ne laudă, când profesorii ne recunosc strădania sau când cei din jur ne spun un cuvânt frumos. Această bucurie nu este, în sine, un păcat. Problema apare atunci când lauda devine o nevoie permanentă, iar valoarea noastră începe să depindă de părerea celorlalți.
În viața duhovnicească, această dorință poate lua forma slavei deșarte, una dintre patimile despre care Sfinții Părinți vorbesc cu multă seriozitate. Slava deșartă îl face pe om să caute admirația celorlalți chiar și atunci când săvârșește lucruri bune.
Poți să ajuți un sărac, dar să dorești ca toată lumea să afle. Poți să postești, dar să cauți prilejuri pentru a spune cât de mult te nevoiești. Poți să mergi la biserică, dar să te consideri mai credincios decât cei care nu vin.
Astfel, o faptă care ar trebui să fie izvor de smerenie ajunge să hrănească mândria.
Nu binele săvârșit este greșit, ci dorința de a-l transforma într-un motiv de înălțare de sine.
Ce spune Sfânta Scriptură despre dorința de laudă?
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune în Sfânta Evanghelie despre primejdia de a săvârși faptele bune numai pentru a fi văzuți de oameni.
„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 6, 1).
Aceste cuvinte nu înseamnă că trebuie să ascundem orice faptă bună sau să ne ferim de oameni. Domnul ne învață, mai ales, să fim atenți la intenția inimii.
Dacă facem milostenie pentru a primi admirație, riscăm să pierdem tocmai folosul duhovnicesc al milosteniei. Dacă ne rugăm numai pentru a părea evlavioși, rugăciunea noastră poate deveni o simplă înfățișare exterioară.
De aceea, Hristos ne îndeamnă să facem milostenia în ascuns, fără să căutăm răsplata oamenilor.
Dumnezeu vede ceea ce ochii lumii nu pot vedea: gândurile, intențiile, lacrimile și jertfele tăcute ale fiecărui suflet.
Uneori, o faptă mică, săvârșită cu dragoste sinceră, poate avea mai multă valoare duhovnicească decât o faptă mare făcută pentru a atrage admirația tuturor.
Sfântul Dimitrie al Rostovului: Lauda oamenilor nu adaugă nimic binelui
În lucrarea sa Alfabetul duhovnicesc, Sfântul Dimitrie al Rostovului ne oferă o învățătură de mare profunzime despre lauda omenească.
Sfântul spune:
„Binele mereu rămâne bine, chiar dacă nu l-ar lăuda nimeni, iar răul rămâne rău, chiar dacă nimeni nu l-ar osândi.”
Cât adevăr se ascunde în aceste cuvinte!
Dacă ajuți un om aflat în suferință și nimeni nu află despre gestul tău, oare binele făcut este mai puțin valoros? Dacă ierți pe cineva care te-a rănit și nu primești nicio mulțumire, oare iertarea ta își pierde frumusețea?
Nicidecum!
Binele nu devine mai mare pentru că este lăudat și nici mai mic pentru că rămâne necunoscut.
Sfântul Dimitrie ne amintește că, oricât de mulți oameni ne-ar lăuda, această admirație nu poate adăuga nimic valorii adevărate a faptelor noastre.
La fel, dacă nimeni nu ne apreciază, nu pierdem nimic din ceea ce am făcut cu inimă curată înaintea lui Dumnezeu.
Aceasta este una dintre marile libertăți ale omului credincios: să nu mai trăiască înrobit de părerile celorlalți.
Cum ne poate îndepărta lauda de Dumnezeu?
Dorința de laudă devine primejdioasă atunci când începe să ne schimbe felul de a gândi și de a ne purta.
Omul care se obișnuiește să fie admirat poate ajunge să nu mai suporte mustrarea. Se supără când nu este băgat în seamă, se întristează când altcineva primește aprecierea dorită și începe să se compare neîncetat cu cei din jur.
Mai grav, poate ajunge să creadă că toate reușitele sale i se datorează exclusiv lui.
Uităm atunci că sănătatea, puterea de muncă, înțelepciunea și împrejurările favorabile ale vieții sunt și daruri pentru care se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7).
Această întrebare ar trebui să ne însoțească ori de câte ori suntem ispitiți să ne mândrim.
Ai reușit ceva frumos? Mulțumește lui Dumnezeu.
Ai ajutat pe cineva? Bucură-te că ai avut această posibilitate.
Ai primit o laudă? Primește-o cu recunoștință, dar nu lăsa inima să se înalțe deasupra celorlalți.
Smerenia nu înseamnă să negăm darurile primite, ci să recunoaștem cu recunoștință izvorul lor și responsabilitatea de a le folosi spre bine.
Este păcat să ne bucurăm când cineva ne apreciază?
Trebuie făcută o deosebire importantă între bucuria firească de a primi un cuvânt bun și patima de a căuta neîncetat lauda.
Nu greșim automat atunci când ne bucurăm că cineva ne apreciază munca sau ne mulțumește pentru ajutor.
Un cuvânt de încurajare poate întări un suflet obosit. O apreciere sinceră poate aduce nădejde unui om care trece prin încercări.
Greșeala începe atunci când facem din laudă scopul vieții noastre.
Dacă săvârșim binele numai când suntem priviți, dacă renunțăm la el atunci când nu primim mulțumiri sau dacă ne considerăm superiori pentru faptele noastre, avem nevoie să ne cercetăm inima.
Sfântul Dimitrie al Rostovului ne îndeamnă să păstrăm măsura atât în bucurie, cât și în necaz.
Când ne merge bine, să nu ne înălțăm cu mintea. Când suntem disprețuiți sau nedreptățiți, să nu cădem în deznădejde.
Lauda și critica oamenilor sunt schimbătoare. Astăzi putem fi admirați, iar mâine uitați. Însă dragostea lui Dumnezeu nu se măsoară după popularitatea noastră.
Cum putem birui dorința de a ne lăuda?
Lupta împotriva slavei deșarte începe prin sinceritate față de noi înșine.
Mai întâi, să ne întrebăm de ce facem anumite lucruri. Din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele sau pentru a fi considerați oameni deosebiți?
Apoi, să învățăm să săvârșim și fapte bune despre care nu va afla nimeni. O milostenie discretă, o rugăciune pentru cineva aflat în suferință, un ajutor oferit fără a aștepta recunoștință pot deveni adevărate exerciții de smerenie.
Este folositor și să ne bucurăm sincer de reușitele celorlalți. Inima care știe să se bucure de binele aproapelui se eliberează treptat de invidie și de dorința de întâietate.
De asemenea, atunci când primim laude, putem spune simplu „mulțumesc”, fără să ne socotim mai presus de alții.
Iar când simțim că mândria începe să ne stăpânească, să rostim o rugăciune scurtă:
„Doamne, ajută-mă să nu caut slava mea, ci să fac voia Ta!”
Nu trebuie să ne descurajăm dacă această luptă este grea. Smerenia se dobândește treptat, prin rugăciune, pocăință, spovedanie și atenție la mișcările inimii.
Cea mai frumoasă laudă este cea primită de la Dumnezeu
Există oameni care fac mult bine fără să fie cunoscuți. Părinți care se jertfesc în tăcere pentru copiii lor, bătrâni care se roagă pentru întreaga lume, oameni simpli care împart din puținul lor cu cei nevoiași.
Poate că nimeni nu îi aplaudă. Poate că numele lor nu va fi niciodată cunoscut. Dar Dumnezeu le vede dragostea.
Sfântul Dimitrie al Rostovului ne învață să căutăm lauda și înălțarea nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă să facem binele din dorința unei răsplăți egoiste, ci să trăim cu nădejdea că Dumnezeu primește dragostea sinceră și nu uită nicio jertfă făcută cu inimă curată.
Adevărata măreție a omului nu stă în câți îl admiră, ci în câtă dragoste, credință și smerenie poartă în suflet.
Nu trăi pentru aplauzele oamenilor, ci pentru bucuria lui Dumnezeu
Așadar, cu ce greșim dacă ne place să ne lăudăm? Greșim atunci când punem propria slavă mai presus de Dumnezeu, când transformăm binele într-un prilej de mândrie și când ajungem să prețuim admirația oamenilor mai mult decât curăția inimii.
Viața creștină nu ne cere să disprețuim aprecierea sinceră, ci să nu devenim robi ai ei.
Să facem binele chiar și atunci când nimeni nu ne vede. Să iubim chiar și atunci când nu suntem iubiți. Să ajutăm chiar și atunci când nu ni se mulțumește.
Și, mai ales, să nu uităm că tot ceea ce avem bun este prilej de recunoștință înaintea lui Dumnezeu.
Căci nu este important câți oameni ne laudă pe pământ, ci dacă viața noastră este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu.