Moartea unei persoane dragi este una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece omul.
În fața acestei despărțiri, cuvintele par neputincioase, iar sufletul este cuprins de tristețe și întrebări. Totuși, Biserica Ortodoxă ne învață că moartea nu reprezintă sfârșitul existenței, ci trecerea din viața pământească spre veșnicie. Cum trebuie să ne purtăm atunci când cineva apropiat pleacă dintre noi? Ce rugăciuni să rostim și cum putem continua să-i arătăm iubirea noastră?
Primele clipe după moartea unei persoane: ce trebuie să facă familia?
Atunci când o persoană trece la Domnul, cei apropiați sunt adesea copleșiți de durere. Lacrimile, tulburarea și sentimentul pierderii sunt firești. Credința ortodoxă nu ne cere să ne ascundem suferința, ci să o trăim cu nădejde în Dumnezeu.
Primul lucru pe care trebuie să-l facem, după îndeplinirea formalităților necesare constatării decesului, este să ne îndreptăm gândul către Dumnezeu și să rostim o rugăciune pentru sufletul celui adormit.
O rugăciune simplă, dar plină de înțeles, este:
„Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău (numele) în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.”
Familia trebuie să anunțe preotul paroh, care va oferi îndrumările necesare pentru rânduiala înmormântării, citirea rugăciunilor și pregătirea slujbei.
Este important ca aceste momente să fie trăite în liniște, cu respect și cu rugăciune, evitând certurile, superstițiile și obiceiurile care nu au legătură cu învățătura Bisericii.
De ce este atât de importantă rugăciunea pentru cel adormit?
În credința ortodoxă, iubirea nu încetează odată cu moartea trupului. Legătura duhovnicească dintre cei vii și cei adormiți continuă prin rugăciune.
Mitropolitul Antonie al Surojului, în lucrarea Viața, boala, moartea, vorbește despre această iubire care depășește granițele existenței pământești:
„Mărturisind înaintea lui Dumnezeu iubirea noastră nepieritoare pentru cel adormit, îi afirmăm fiinţa nu numai în timp, ci şi în eternitate.”
Aceste cuvinte ne descoperă un adevăr profund: atunci când ne rugăm pentru cineva care a murit, mărturisim că persoana respectivă nu a dispărut din iubirea noastră.
Rugăciunea devine astfel o continuare a comuniunii dintre noi.
Nu mai putem vorbi cu cel plecat așa cum o făceam înainte, nu îl mai putem îmbrățișa și nu îi mai putem auzi glasul. Dar putem să-l pomenim înaintea lui Dumnezeu, cerând milă, iertare și odihnă pentru sufletul său.
De aceea, Biserica îi îndeamnă pe credincioși să nu înceteze rugăciunea pentru cei adormiți, nici după înmormântare, nici după trecerea anilor.
Cum trebuie să ne comportăm lângă trupul celui decedat?
În tradiția ortodoxă, trupul celui adormit este tratat cu respect și evlavie, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar trupul său a fost sfințit prin Sfintele Taine.
La căpătâiul celui decedat se pot citi rugăciuni și psalmi, potrivit îndrumării preotului. Cei prezenți sunt îndemnați să păstreze o atmosferă de reculegere.
Nu sunt potrivite discuțiile zgomotoase, judecarea celui plecat, conflictele familiale sau transformarea priveghiului într-o simplă întâlnire socială.
Priveghiul trebuie să fie, înainte de toate, un timp al rugăciunii și al amintirii pline de dragoste.
Mitropolitul Antonie al Surojului explică faptul că, atunci când ne rugăm lângă trupul unui om, mărturisim înaintea lui Dumnezeu că viața acestuia a avut un rost, că a lăsat în urmă iubire și că exemplul său poate continua să rodească.
Astfel, prezența noastră lângă cel adormit nu trebuie să fie doar o manifestare a durerii, ci și o mărturie a recunoștinței.
Este păcat să plângem atunci când moare cineva drag?
Una dintre întrebările pe care și le pun credincioșii este dacă lacrimile arată lipsă de credință.
Răspunsul este limpede: nu.
Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr:
,,Şi a lăcrimat Iisus.”(Ioan 11, 35).
Așadar, plânsul este o manifestare firească a iubirii și a durerii despărțirii.
Ceea ce ne îndeamnă Biserica să evităm este deznădejdea, convingerea că moartea a distrus pentru totdeauna legătura cu persoana iubită.
Sfântul Apostol Pavel ne învață:
,,Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, ”(1 Tesaloniceni 4, 13).
Putem avea inima zdrobită de durere și, în același timp, să credem în Învierea lui Hristos.
După cum amintește Mitropolitul Antonie al Surojului, chiar și în fața morții putem rosti cu credință: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”.
Aceste cuvinte nu înseamnă că durerea a dispărut, ci că, dincolo de suferință, continuăm să ne încredințăm lui Dumnezeu.
Înmormântarea ortodoxă: o slujbă a despărțirii și a nădejdii
Slujba înmormântării este una dintre cele mai emoționante rânduieli ale Bisericii Ortodoxe.
Prin rugăciunile și cântările sale, Biserica îl încredințează pe cel adormit milostivirii lui Dumnezeu și îi întărește pe cei rămași în credința învierii morților.
Una dintre cântările pline de mângâiere spune:
„Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete, că s-a gătit ție loc de odihnă.”
Această cântare exprimă nădejdea Bisericii, nu certitudinea omenească asupra judecății lui Dumnezeu.
În timpul slujbei, credincioșii se roagă pentru iertarea păcatelor celui plecat și pentru așezarea sufletului său împreună cu drepții.
În centrul credinței noastre rămâne biruința Mântuitorului asupra morții:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.”
Acesta este temeiul nădejdii creștine: moartea nu are ultimul cuvânt.
Pomenirea la 3, 9 și 40 de zile. De ce se fac parastase?
După înmormântare, grija duhovnicească pentru cel adormit continuă prin pomeniri și parastase.
În practica ortodoxă românească, pomenirile se fac, în mod obișnuit, la 3, 9 și 40 de zile, apoi la 3, 6 și 9 luni, la un an și anual, până la șapte ani, potrivit rânduielii și îndrumării preotului.
Aceste pomeniri nu sunt simple tradiții sociale, ci prilejuri de rugăciune pentru sufletul celui trecut la Domnul.
De asemenea, numele celui adormit poate fi trecut pe pomelnic pentru pomenirea la Sfânta Liturghie, potrivit rânduielii bisericești.
Este important să înțelegem că valoarea unui parastas nu stă în bogăția mesei, în numărul preparatelor sau în cheltuielile făcute.
Mai importante sunt rugăciunea sinceră, participarea la slujbă și milostenia săvârșită cu dragoste.
Dumnezeu privește la inima omului, nu la fastul unei ceremonii.
Milostenia pentru cei adormiți: iubirea transformată în fapte
Un mod de a păstra vie amintirea celui plecat este să facem bine în numele său.
Putem oferi hrană unei persoane sărace, putem ajuta un bolnav, sprijini o familie aflată în dificultate sau mângâia un om singur.
Aceste fapte, însoțite de rugăciune, sunt expresii ale iubirii creștine.
Mitropolitul Antonie al Surojului ne îndeamnă să păstrăm în propria viață ceea ce a fost frumos și nobil în existența celui adormit.
Dacă persoana plecată a fost milostivă, să devenim și noi mai milostivi. Dacă a fost răbdătoare, să învățăm răbdarea. Dacă a iertat, să încercăm să iertăm.
În felul acesta, binele sădit de ea continuă să aducă roade.
Iubirea pentru cel adormit nu rămâne doar o amintire, ci devine o lucrare vie.
Ce trebuie să evităm după moartea unei persoane?
Din păcate, în jurul morții s-au păstrat numeroase superstiții care pot aduce teamă și confuzie.
Credincioșii nu trebuie să considere că sufletul celui decedat depinde de acoperirea oglinzilor, de anumite obiecte așezate în sicriu sau de respectarea unor gesturi fără temei bisericesc.
De asemenea, nu trebuie să trăim cu frica faptului că o greșeală în organizarea înmormântării ar putea hotărî soarta veșnică a celui adormit.
Biserica ne cheamă la rugăciune, nu la superstiție; la credință, nu la teamă.
Atunci când există neclarități, cel mai potrivit este să cerem sfatul preotului, fără să ne lăsăm conduși de zvonuri sau obiceiuri locale lipsite de semnificație creștină.
Moartea nu poate birui iubirea întemeiată pe Hristos
Moartea unei persoane dragi ne schimbă viața. Rămân în urmă amintiri, doruri, cuvinte nerostite și un gol pe care nimeni nu îl poate umple pe deplin.
Dar credința ortodoxă ne descoperă că despărțirea de acum nu trebuie privită ca o despărțire definitivă.
Cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru cineva trecut la Domnul este să ne rugăm, să-l pomenim cu dragoste și să păstrăm în viața noastră binele pe care l-am primit de la el.
Să nu uităm că fiecare rugăciune rostită cu credință este o mărturisire a iubirii care nu se stinge.
Iar atunci când durerea devine apăsătoare, să ne amintim cuvintele Mântuitorului:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. ” (Ioan 11, 25)
În această făgăduință se află mângâierea creștinului și nădejdea reîntâlnirii în Împărăția lui Dumnezeu.
Dumnezeu să-i odihnească pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice! Amin.