Mulți oameni spun că au credință în Dumnezeu.
Unii rostesc rugăciuni, merg la biserică, aprind lumânări și poartă la gât o cruce. Alții cunosc aproape pe de rost Sfânta Scriptură și pot cita numeroase versete din Biblie. Toate acestea sunt bune și folositoare, însă ele nu sunt suficiente pentru a măsura adâncimea credinței. Adevărata credință nu se vede doar în ceea ce știm sau spunem, ci mai ales în felul în care trăim, iubim, iertăm și ne încredem în Dumnezeu în fiecare zi.
Întrebarea „Cum descoperim dacă avem credință în Dumnezeu?” este una dintre cele mai importante pe care și le poate pune un creștin. Răspunsul nu se găsește în părerile oamenilor, ci în felul în care trăim, iubim, răbdăm și ne raportăm la Dumnezeu în fiecare zi.
Arhimandritul Athanasie, egumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovouni, oferă un criteriu limpede:
„Cel care are credință puternică în Dumnezeu simte la fiecare pas din viața lui prezența lui Hristos și mai simte o bucurie nemărginită în sufletul său.”
Această afirmație ne arată că adevărata credință nu este o simplă convingere intelectuală, ci o experiență vie a prezenței lui Dumnezeu.
Credința este darul Duhului Sfânt
Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că o credință puternică nu se dobândește doar prin efort omenesc. Ea este, înainte de toate, un dar al lui Dumnezeu.
Arhimandritul Athanasie subliniază un adevăr esențial:
„Credința puternică este dar al Duhului Sfânt. Acest dar este împărțit din belșug numai celor care au inima curățită de patimi.”
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îi iubește doar pe cei desăvârșiți. Înseamnă că omul trebuie să pregătească terenul inimii sale pentru a primi harul dumnezeiesc.
Domnul spune:
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”(Matei 5, 8)
Inima încărcată de mândrie, ură, egoism și iubire de plăceri nu poate simți cu ușurință lucrarea lui Dumnezeu. Așa cum o oglindă murdară nu reflectă lumina, tot astfel și sufletul întunecat de păcate nu poate vedea limpede adevărul dumnezeiesc.
De aceea, credința crește odată cu pocăința. Cu cât omul se curăță mai mult prin spovedanie, rugăciune și smerenie, cu atât Dumnezeu îi descoperă mai mult din prezența Sa.
Omul credincios trăiește altfel
Credința adevărată produce întotdeauna schimbare.
Nu este posibil ca cineva să spună că Îl iubește pe Dumnezeu, dar să trăiască exact ca înainte, fără luptă cu păcatul.
Arhimandritul Athanasie descrie foarte frumos viața celui credincios:
„Cel care crede cu adevărat în Dumnezeu trăiește ca un înger pe pământ: postește, se înfrânează, priveghează, psalmodiază, se roagă, nicicând nu învinovățește pe altul, își iartă din inimă și își iubește vrăjmașii.”
Aceste cuvinte nu descriu un om perfect, ci unul care și-a orientat întreaga existență spre Dumnezeu. Postul îl ajută să-și stăpânească trupul. Înfrânarea îi aduce libertate. Rugăciunea îi unește mintea cu Dumnezeu. Iertarea îi curăță inima. Iubirea vrăjmașilor îl face asemenea lui Hristos.
Mântuitorul spune:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,”(Matei 5, 44)
Aceasta este una dintre cele mai grele porunci și, în același timp, una dintre cele mai clare dovezi ale unei credințe autentice.
Simțim prezența lui Hristos în viața noastră?
Poate cel mai frumos semn al credinței este conștiința că Dumnezeu este aproape. Omul credincios nu se simte niciodată complet singur. El știe că Dumnezeu îl vede, îl ascultă și îl călăuzește.
Din nou, cuvintele starețului sunt pline de lumină:
„Cel care are credință puternică în Dumnezeu simte la fiecare pas din viața lui prezența lui Hristos și mai simte o bucurie nemărginită în sufletul său.”
Această prezență nu este neapărat însoțită de minuni sau de vedenii extraordinare. Ea se manifestă prin pace, liniște și încredere. Omul începe să vadă mâna lui Dumnezeu în întâmplările vieții. În bine îi mulțumește lui Dumnezeu. În încercări caută voia Lui. În necazuri nu deznădăjduiește.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape.”(Filipeni 4, 5)
Această apropiere nu depinde de distanță, ci de deschiderea inimii noastre.
Bucuria este rodul credinței
Lumea caută fericirea în bani, succes, plăceri și confort. Creștinul descoperă însă că adevărata bucurie vine din comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este o bucurie care nu depinde de circumstanțe. Poți avea puține bunuri și totuși să fii plin de pace. Poți trece prin suferință și totuși să ai nădejde. Această stare nu este explicabilă doar prin psihologie. Ea este rodul harului.
Domnul Hristos spune:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.”(Ioan 14, 27)
De aceea există oameni care, deși sunt bogați, trăiesc într-o continuă neliniște, iar alții, deși au foarte puțin, radiază pace și seninătate. Credința schimbă perspectiva asupra întregii vieți.
Semnele unei credințe slabe
La fel cum există semne ale credinței puternice, există și semne ale unei credințe firave.
Despre omul cu puțină credință, Arhimandritul Athanasie spune:
„Puțin credinciosul, dimpotrivă, își plânge de milă, se întristează după cele pământești, murmură cu ușurință, se tulbură, se umple de stres și neliniște.”
Aceste cuvinte ne invită la o cercetare sinceră a propriei conștiințe.
Ne plângem mereu? Murmurăm împotriva oamenilor? Suntem stăpâniți de anxietate? Ne pierdem imediat pacea?
Dacă răspunsul este afirmativ, atunci nu trebuie să deznădăjduim, ci să înțelegem că avem nevoie de mai multă apropiere de Dumnezeu. Chiar și Apostolii au avut momente de puțină credință.
Când Petru a început să se scufunde pe mare, Hristos i-a spus:
„Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”(Matei 14, 31)
Domnul nu l-a lepădat. L-a ridicat. La fel face și cu noi.
Încercările descoperă cât de mare este credința noastră
Este ușor să spunem că avem credință atunci când toate merg bine. Dar adevărata măsură a credinței se vede în necazuri. Boala. Pierderea unei persoane dragi. Problemele financiare. Nedreptățile. Toate acestea descoperă ceea ce există în adâncul inimii.
Omul credincios poate plânge, poate suferi, poate avea momente de slăbiciune, dar nu își pierde încrederea în Dumnezeu.
El continuă să spună: „Facă-se voia Ta.”
Sfântul Apostol Iacov scrie:
„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;”(Iacov 1, 2-3)
Încercările nu distrug credința autentică. Ele o curățesc și o întăresc.
Credința alungă frica de moarte
Poate cel mai mare test al credinței este raportarea la moarte.
Arhimandritul Athanasie spune:
„Cine crede cu adevărat în Dumnezeu nu se descurajează în fața încercărilor vieții, ba chiar nici de moarte nu se teme.”
Aceasta nu înseamnă că omul dorește moartea sau că nu simte durerea despărțirii. Înseamnă că știe că moartea nu este sfârșitul. Hristos a biruit moartea. Prin Învierea Sa a deschis calea vieții veșnice.
Domnul spune:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”(Ioan 11, 25)
Aceste cuvinte sunt temelia speranței creștine. Ele schimbă modul în care privim întreaga existență. Viața aceasta devine pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Cum putem întări credința?
Credința crește asemenea unei plante care este îngrijită zilnic.
Ea are nevoie de hrană. Această hrană este rugăciunea. Citirea Sfintei Scripturi. Participarea la Sfânta Liturghie. Spovedania sinceră. Împărtășirea cu Sfintele Taine. Postul. Milostenia. Iertarea.
Fiecare dintre aceste lucrări deschide sufletul către harul Duhului Sfânt. Credința nu crește peste noapte. Ea se dezvoltă treptat, prin răbdare și statornicie.
Important este să nu renunțăm niciodată la luptă. Chiar dacă astăzi credința noastră este slabă, Dumnezeu o poate întări dacă Îl căutăm cu sinceritate.
Dacă vrem să aflăm dacă avem credință în Dumnezeu, nu este suficient să ne întrebăm ce declarăm cu buzele
Trebuie să privim la roadele vieții noastre.
Avem pace sau neliniște?
Iertăm sau ținem minte răul?
Ne încredem în Dumnezeu sau doar în propriile puteri?
Îl simțim pe Hristos aproape în fiecare zi sau Îl căutăm doar atunci când avem nevoie?
Adevărata credință aduce lumină în suflet, pace în inimă și putere în încercări. Ea îl face pe om mai smerit, mai iubitor și mai apropiat de Dumnezeu. Nu este o simplă convingere, ci o viață trăită în prezența lui Hristos. Să-I cerem, așadar, lui Dumnezeu darul unei credințe vii și lucrătoare, asemenea celei despre care vorbeau sfinții. Și să repetăm cu smerenie rugăciunea tatălui din Evanghelie, care rămâne una dintre cele mai frumoase rugăciuni ale fiecărui creștin:
„Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”(Marcu 9, 24)