În adâncul sufletului omenesc sălășluiește o sete după Dumnezeu, o căutare sinceră după Adevăr și mântuire. Însă credința, adevărata credință, nu este o simplă acceptare a unui adevăr revelat, nici o emoție trecătoare în fața unei minuni, ci o lucrare lăuntrică ce cere timp, jertfă, curățire și maturizare. Domnul nostru Iisus Hristos întreabă cu durere și profunzime: „Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Sfânta Evanghelie după Luca 18, 8). El nu se referă la o credință superficială, ci la o credință pe deplin matură, vie, lucrătoare prin dragoste ,,Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.” (Epistola către Galateni a sfântului Apostol Pavel. 5, 6), rod al unei vieți în Hristos.
Credința, o lucrare a harului și a voinței
Credința este un dar al lui Dumnezeu, dar și un act de voință. Ea poate apărea pe neașteptate, în momente de criză sau revelație interioară, dar nu se maturizează tot atât de brusc. Tatăl copilului demonizat din Evanghelia după Marcu strigă cu lacrimi: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. ” (Sfânta Evanghelie după Marcu 9, 24). Acest strigăt este expresia unei credințe în formare, sincere, dar incomplete. Sfântul Augustin subliniază că acest om avea credință, dar nu una deplină, el o recunoștea și o aducea înaintea lui Dumnezeu, cerând ajutor.
Credința aceasta spontană, venită pe neașteptate, trebuie însoțită de efortul duhovnicesc de a o aduce la maturitate. Altfel, ea se stinge în fața ispitei, a îndoielii sau a suferinței. Așa cum o sămânță are nevoie de pământ bun, de apă și soare ca să crească, și credința are nevoie de lucrarea harului, dar și de voința noastră liberă de a o păstra și cultiva.
Credința apostolilor, modelul creșterii duhovnicești
Apostolii, deși l-au urmat pe Iisus Hristos, nu au avut de la început o credință desăvârșită. Ei au lăsat toate și au pornit pe urmele Lui, dar în momentele grele, furtuna pe mare, Crucea, Răstignirea, s-au clătinat. Totuși, această clătinare nu i-a îndepărtat de Iisus Hristos, ci i-a adus mai aproape, determinându-i să ceară: „Şi au zis apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa.” (Sfânta Evanghelie după Luca 17, 5). A fost nevoie de Cincizecime, de pogorârea Duhului Sfânt, pentru ca în ei să se desăvârșească acea credință matură care a mișcat munții și a întemeiat Biserica.
Credința nu este o stare statică, ci un drum. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre „urcușul nesfârșit” al sufletului către Dumnezeu. Pe acest drum, credința se adâncește prin rugăciune, se curățește prin pocăință, se întărește prin încercări și rodește prin dragoste. Credința matură nu este ferită de încercări, ci este aceea care rămâne statornică chiar în mijlocul furtunii.
Credința matură, rară, dar puternică
Când Domnul întreabă dacă va mai găsi credință pe pământ la a doua Sa venire, El face referire la această credință matură, a celor ce trăiesc Evanghelia cu toată ființa lor. Nu la o credință formală sau culturală, nu la o adeziune pasivă la o religie, ci la o credință ca a lui Avraam, care a fost gata să-l jertfească pe fiul său din ascultare față de Dumnezeu. O astfel de credință este rară pentru că cere moarte față de sine, renunțare la lume și trăirea în Duhul Sfânt.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Credința este maica nădejdii și iubirii. Cel ce o are, nu poate fi tulburat, căci știe în Cine a crezut.” O astfel de credință nu se clatină nici în fața morții, nici în fața durerii, nici în mijlocul neînțelegerii din partea lumii. Este o credință lucrătoare în taină, care zidește omul lăuntric și care, deși tăcută, este mai tare decât moartea.
Primejdia unei credințe imature
Credința venită pe neașteptate, cum este cea a unor convertiți sau a celor care trăiesc o experiență religioasă intensă, poate da roade minunate. Dar dacă nu este hrănită, se poate usca, asemenea seminței căzute pe piatră: ,,Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie,Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte.”(Sfânta Evanghelie după Matei 13, 20-21). Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că entuziasmul începutului nu trebuie confundat cu statornicia credinței: „Mulți încep cu avânt, dar puțini sfârșesc în virtute.”
Maturitatea credinței vine prin exercițiu duhovnicesc, prin ascultare, prin încercări și prin lucrarea tainică a harului. Credința trăită doar în emoție sau în rațiune este vulnerabilă; credința trăită în Duh și Adevăr este de neclintit.
În viața de zi cu zi, drumul spre maturitate
Cum putem crește în credință? Sfinții Părinți ne oferă răspunsuri simple și adânci:
- Rugăciunea curată – Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Credința vine din convorbirea neîncetată cu Dumnezeu.” Prin rugăciune, ne deschidem către Dumnezeu și primim luminare și întărire.
- Citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice – Acestea ne hrănesc sufletul și ne arată chipul credinței vii.
- Spovedania și împărtășania regulată – Aceste Sfinte Taine ne curăță, ne întăresc și ne unesc cu Iisus Hristos, izvorul credinței.
- Faptele bune și dragostea – ,,Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.”(Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov 2, 17). Prin milostenie, iertare și răbdare, credința se dovedește a fi vie.
- Răbdarea în necazuri – Așa cum aurul se lămurește în foc, și credința se curăță în încercări. Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Credința se arată mai ales atunci când nu simți nimic, dar continui să te rogi.”
Un strigăt către cer
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, acest strigăt este al fiecăruia dintre noi. E o mărturisire de credință, dar și o recunoaștere a slăbiciunii. Este smerenia care atrage harul. Credința venită pe neașteptate este începutul unei căi, dar numai prin maturizare poate deveni credința care mută munții, care rabdă totul, care biruie moartea.
Să ne rugăm cu cuvintele Sfinților Părinți: „Doamne, adaugă-ne credință! Întărește pașii noștri pe calea Ta! Fă ca lumina credinței să ardă neîncetat în inimile noastre, până la sfârșitul vieții și până la arătarea slavei Tale celei veșnice!”
Amin.