O învățătură profundă a Părintelui Paisie Olaru despre ascultare, smerenie și lupta cu propria voie, care ne arată că mântuirea nu se dobândește prin împlinirea dorințelor noastre, ci prin împlinirea voii lui Dumnezeu.
Când omul poate face binele, dar nu vrea
În viața duhovnicească, una dintre cele mai grele lupte pe care le duce omul este lupta cu propria voie. De multe ori, știm ce avem de făcut, înțelegem care este binele, dar găsim nenumărate motive pentru a amâna sau a evita împlinirea lui. Ne rugăm pentru ajutorul lui Dumnezeu, însă atunci când răspunsul presupune osteneală, răbdare sau renunțare la dorințele noastre, începem să ne împotrivim.
O învățătură deosebit de profundă ne-a lăsat Părintele Paisie Olaru, unul dintre marii duhovnici ai Ortodoxiei românești. Prin cuvinte simple, dar pline de înțelepciune, bătrânul arăta cât de importantă este ascultarea și cât de primejdioasă poate deveni încăpățânarea omului.
„Dacă poţi şi nu vrei este păcat. Iar dacă nu poţi, că este prea greu sau eşti bolnav, nu este păcat.”
Aceste cuvinte cuprind o lecție esențială pentru fiecare creștin. Dumnezeu nu ne cere ceea ce depășește cu adevărat puterile noastre, dar ne cheamă să nu fugim de binele pe care suntem în stare să-l săvârșim.
Învățătura Părintelui Paisie despre ascultare
În cartea Părintele Paisie Duhovnicul, Arhimandritul Ioanichie Bălan relatează o întâmplare grăitoare.
Un frate începător a venit la bătrânul Paisie și i-a mărturisit că nu mai poate îndeplini ascultarea care îi fusese încredințată.
„Părinte Paisie, nu mai pot face ascultarea ce mi s-a dat. Ce să fac?”, l-a întrebat acesta.
Răspunsul duhovnicului a fost limpede: dacă poate și nu vrea, săvârșește păcat; dacă însă ascultarea este prea grea sau boala îl împiedică, nu este vinovat. În acest caz, trebuie să vorbească deschis cu starețul, care îi va rândui o altă ascultare.
Părintele a adăugat o îndrumare fundamentală pentru viața monahală:
„În mănăstire nimic să nu faci fără binecuvântare. Că dacă petrecem sub ascultare şi tăierea voii, ne mântuim cu siguranţă.”
Prin această învățătură, bătrânul nu îndemna la o ascultare lipsită de discernământ, ci la lepădarea mândriei și la dobândirea smereniei.
Ascultarea adevărată nu înseamnă anularea persoanei, ci eliberarea inimii de egoism. Omul învață să nu mai considere propriile dorințe drept măsura tuturor lucrurilor.
De ce este atât de greu să renunțăm la voia noastră?
Fiecare om poartă în sine dorința de a avea dreptate, de a hotărî singur și de a-și conduce viața după propriile gânduri. Uneori, chiar și atunci când primim un sfat bun, îl respingem numai pentru că nu corespunde așteptărilor noastre.
Această împotrivire poate deveni o piedică serioasă în calea mântuirii.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat modelul desăvârșit al ascultării atunci când S-a rugat în Grădina Ghetsimani:
„ Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luca 22, 42)
În aceste cuvinte descoperim că ascultarea de Dumnezeu nu este semnul slăbiciunii, ci al iubirii și al încrederii desăvârșite.
A renunța la voia proprie nu înseamnă să nu mai gândim sau să nu mai avem inițiativă. Înseamnă să ne cercetăm dorințele, să le așezăm înaintea lui Dumnezeu și să nu lăsăm mândria să ne conducă hotărârile.
Uneori, cea mai mare biruință duhovnicească nu este să facem ceva extraordinar, ci să primim cu pace o îndrumare pe care nu ne-am fi dorit-o.
Dumnezeu nu ne cere mai mult decât putem duce
Un aspect deosebit de important al învățăturii Părintelui Paisie este deosebirea dintre neputință și lipsa voinței.
Există oameni care își doresc sincer să împlinească o datorie, dar sunt împiedicați de boală, slăbiciune sau împrejurări grele. Aceștia nu trebuie judecați ca și cum ar refuza binele din nepăsare.
Dumnezeu cunoaște puterile fiecăruia și vede ceea ce se ascunde în inimă.
Sfântul Apostol Pavel ne amintește:
,,Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (1 Corinteni 10, 13).
Viața creștină cere discernământ. Nu orice neputință este păcat, însă atunci când putem să ne rugăm, să iertăm sau să ajutăm și refuzăm din comoditate ori încăpățânare, se împlinesc cuvintele Părintelui Paisie: „Dacă poţi şi nu vrei este păcat.”
Sfântul Apostol Iacov spune limpede:
„Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are.” (Iacov 4, 17)
Nu numai răul săvârșit ne poate îndepărta de Dumnezeu, ci și binele pe care îl lăsăm nefăcut.
„Dar acolo nu este Dumnezeu?” – Lecția care aduce liniște sufletului
O altă întâmplare relatată despre Părintele Paisie arată cât de ușor putem confunda dorințele personale cu râvna duhovnicească.
Un călugăr i-a spus bătrânului că dorește să plece la Sfântul Munte, deoarece se teme că în mănăstirea unde se află nu se va mântui.
Părintele i-a răspuns că și el ar pleca, dar numai dacă ar fi trimis, adăugând:
„Dacă vrem să ne mântuim să nu ne facem niciodată voia noastră, nici să credem minţii noastre.”
Când călugărul a pomenit posibilitatea ca unii frați să fie mutați la alte mănăstiri, bătrânul i-a pus o întrebare neașteptată:
„Foarte bine! Dar acolo nu este Dumnezeu?”
Câtă înțelepciune se ascunde în această întrebare!
De multe ori, credem că ne vom găsi liniștea dacă schimbăm locul, oamenii sau împrejurările. Ne imaginăm că în altă parte ne vom ruga mai bine, vom avea mai multă răbdare și vom fi mai aproape de Dumnezeu.
Schimbarea locului nu ne vindecă sufletul dacă păstrăm aceeași mândrie și nemulțumire. Dumnezeu este pretutindeni, iar adevărata schimbare trebuie să înceapă în inima noastră. Totuși, aceasta nu înseamnă să rămânem în situații periculoase sau abuzive.
Cum putem pune această învățătură în practică?
Deși sfaturile Părintelui Paisie au fost rostite în contextul vieții monahale, ele oferă îndrumări prețioase și creștinilor care trăiesc în lume.
În familie, ascultarea se poate arăta prin răbdare, respect și disponibilitatea de a renunța la orgoliu pentru păstrarea păcii.
La locul de muncă, ea se poate manifesta prin împlinirea cinstită a responsabilităților, fără cârtire neîncetată și fără căutarea permanentă a scuzelor.
În relația cu Dumnezeu, ascultarea începe atunci când nu mai amânăm rugăciunea, pocăința, iertarea și faptele milosteniei.
De multe ori, amânăm să ajutăm un bolnav, să iertăm sau să facem milostenie, deși putem. Cuvintele Părintelui Paisie ne îndeamnă să ne cercetăm conștiința și să împlinim binele cu smerenie, dragoste și discernământ, fără a ne abate de la poruncile lui Dumnezeu.
Mântuirea începe atunci când încetăm să ne îndreptățim
Învățătura Părintelui Paisie Olaru rămâne o oglindă pentru sufletul fiecărui creștin. Ea ne îndeamnă să facem deosebirea dintre ceea ce nu putem împlini și ceea ce refuzăm să împlinim.
Dumnezeu nu așteaptă de la noi lucruri imposibile. El primește osteneala sinceră, pocăința și dorința de îndreptare.
Înainte de a spune „nu pot”, ar trebui să ne întrebăm cu sinceritate dacă nu cumva adevăratul răspuns este „nu vreau”.
Poate că tocmai în acea datorie neplăcută, în acea iertare amânată sau în acea faptă bună de care fugim se află începutul vindecării noastre sufletești.
Să cerem lui Dumnezeu înțelepciunea de a-I urma voia, nu dorințele noastre. Mântuirea vine prin apropierea de Hristos, prin credință, pocăință și iubire. Iar binele pe care îl putem face să nu-l amânăm, căci ne apropie de Dumnezeu.