Sfânta Împărtășanie este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului.
În Sfântul Potir nu primim un simbol, ci Însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Tocmai de aceea, apropierea de Sfânta Euharistie cere pregătire, smerenie, pocăință și o conștiință trează.
Mulți credincioși se întreabă ce înseamnă cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 29).
Oare există oameni vrednici să se împărtășească? Sau este vorba despre altceva?
Răspunsul îl găsim atât în Sfânta Scriptură, cât și în învățătura Sfinților Părinți. Arhimandritul Arsenie Papacioc explică limpede că împărtășirea cu nevrednicie nu înseamnă că omul este păcătos, pentru că toți suntem păcătoși, ci că se apropie de Hristos fără pocăință adevărată, fără dorința sinceră de a-și schimba viața și fără luptă împotriva păcatului.
Nimeni nu este vrednic prin propriile puteri
Primul adevăr pe care trebuie să-l înțelegem este că nimeni nu poate spune despre sine că este vrednic de Sfânta Împărtășanie prin meritele sale. Toți oamenii sunt păcătoși și au nevoie de mila lui Dumnezeu.
Chiar rugăciunile dinaintea Împărtășaniei ne învață acest lucru:
„Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu…”
Așadar, vrednicia nu înseamnă perfecțiune morală și nici lipsa totală a păcatelor. Dacă aceasta ar fi condiția, nimeni nu s-ar mai putea apropia vreodată de Sfântul Potir.
Adevărata vrednicie este smerenia. Este recunoașterea propriei neputințe și încrederea deplină în mila lui Dumnezeu. Omul care vine cu lacrimi, cu căință și cu hotărârea de a se îndrepta este primit de Hristos, chiar dacă este încă slab și cade uneori în aceleași păcate.
Ce înseamnă împărtășirea cu nevrednicie?
Părintele Arsenie Papacioc răspunde foarte clar:
„Cu nevrednicie se împărtășește un om împătimit, necurățit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat.”
Aici nu este vorba doar despre lipsa Spovedaniei, ci despre o stare lăuntrică.
Omul se împărtășește cu nevrednicie atunci când:
- nu ia în serios păcatul;
- nu dorește să se schimbe;
- tratează Sfânta Împărtășanie ca pe o simplă tradiție;
- nu are pocăință sinceră;
- nu ascultă de duhovnic;
- păstrează în inimă ură, răutate și nepăsare.
Nu păcatul mărturisit îl face pe om nevrednic, ci păcatul iubit și justificat.
Există o mare diferență între omul care cade și plânge pentru căderea sa și omul care spune liniștit: „Nu contează, voi face la fel și data viitoare.”
Această din urmă atitudine este ceea ce Părintele Arsenie numește o adevărată fraudă duhovnicească.
O spovedanie adevărată înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui
Una dintre cele mai puternice afirmații ale Părintelui Arsenie Papacioc este aceasta:
„O spovedanie bună este ca tu să fii pe poziția de a nu mai face.”
Aceasta este cheia întregii pregătiri pentru Sfânta Împărtășanie.
Dumnezeu nu cere imposibilul. El știe că omul este slab și poate cădea din nou. Însă ceea ce caută este intenția sinceră de schimbare.
Există o diferență uriașă între:
- omul care spune: „Doamne, nu mai vreau să păcătuiesc, ajută-mă!”, și
- omul care spune: „Știu că voi continua, dar mă spovedesc oricum.”
Prima atitudine este pocăință. A doua este formalism.
Pocăința nu înseamnă doar regret pentru trecut, ci și hotărârea fermă de a începe o viață nouă. Chiar dacă omul cade din neputință, el nu cade cu voia, nu păcătuiește deliberat și nu transformă harul lui Dumnezeu într-o scuză pentru nepăsare.
Dumnezeu iartă orice păcat, dar cere inimă zdrobită
Părintele Arsenie spune un lucru care aduce multă speranță:
„Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziție de mare căință.”
Aceasta este una dintre cele mai frumoase învățături ale Ortodoxiei.
Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta.
David a fost iertat. Petru a fost iertat. Maria Egipteanca a fost iertată. Tâlharul de pe Cruce a fost iertat. Sfântul Apostol Pavel, care prigonea Biserica, a devenit unul dintre cei mai mari apostoli. Problema nu este mărimea păcatului. Problema este împietrirea inimii. Dumnezeu nu respinge omul care plânge pentru păcatele sale, ci pe acela care nu vede nimic rău în ele.
Psalmistul David spune:
„Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmul 50, 18)
Pocăința este un drum, nu un moment
Părintele Arsenie recunoaște cu realism:
„Și așa, după o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocăință adevărată. Dar să fim pe drum și ne ajută harul lui Dumnezeu.”
Această afirmație este foarte importantă. Pocăința nu este un eveniment izolat. Ea este o călătorie. Nimeni nu devine sfânt într-o singură zi. Important este să mergem în direcția bună. Harul lui Dumnezeu lucrează în omul care se nevoiește, chiar dacă încă nu a ajuns la desăvârșire. Cel care se ridică după fiecare cădere și luptă din nou este deja pe calea mântuirii.
Împărtășirea cere și iubire față de aproapele
Părintele Arsenie merge și mai departe, spunând:
„Dacă nu-ți poți iubi vrăjmașii, ți-ai pus măcar problema să-i iubești?”
Această întrebare este tulburătoare. Nu este suficient să postim și să ne spovedim. Trebuie să încercăm să devenim asemenea lui Hristos.
Domnul spune limpede:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44)
Nu întotdeauna reușim. Dar măcar trebuie să ne doară faptul că nu putem iubi. Trebuie să cerem lui Dumnezeu această iubire. O inimă plină de ranchiună, răzbunare și ură nu poate primi cu adevărat pe Hristos.
Crucea, adevărata poziție a creștinului
Un alt gând profund al Părintelui Arsenie este că poziția creștinului trebuie să fie una de jertfă.
El spune:
„Crucea este cel mai minunat lucru al pământului… Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală.”
Viața creștină nu este o căutare permanentă a confortului. Este asumarea Crucii. Este renunțarea la egoism. Este răbdarea. Este iertarea. Este smerenia. Este lupta cu propriile patimi. Omul care fuge mereu de jertfă și caută doar plăcerile lumii nu poate înțelege nici Sfânta Împărtășanie. Euharistia este Taina iubirii jertfelnice a lui Hristos. Cine o primește trebuie să dorească să trăiască aceeași iubire.
Căderea din neputință nu este același lucru cu nepăsarea
Un aspect foarte important subliniat de Părintele Arsenie este diferența dintre accident și alegere.
El spune:
„Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăință falsă.”
Această distincție îi poate liniști pe mulți credincioși.
Există oameni care se luptă ani întregi cu aceeași patimă. Cad. Se ridică. Plâng. Se spovedesc. Se roagă. Luptă din nou. Aceștia nu trebuie să deznădăjduiască.
Altceva este omul care nici măcar nu mai luptă. Care își justifică păcatul. Care îl transformă într-un mod de viață. Acolo începe adevărata primejdie duhovnicească.
A te împărtăși cu nevrednicie nu înseamnă că ești un păcătos, fiindcă toți oamenii sunt păcătoși
Înseamnă să vii înaintea lui Hristos fără pocăință, fără luptă, fără dorința sinceră de schimbare și fără respect față de sfințenia Tainei.
Dumnezeu nu caută oameni perfecți, ci inimi smerite. El iartă orice păcat atunci când găsește lacrimi sincere, mărturisire curată și hotărârea de a începe din nou.
Așa cum spune Arhimandritul Arsenie Papacioc, adevărata pregătire pentru Sfânta Împărtășanie este să te spovedești „de pe poziția de a nu mai face”. Chiar dacă slăbiciunea omenească va aduce uneori noi căderi, important este ca acestea să fie accidente ale neputinței, nu rodul nepăsării sau al împietririi inimii.
Sfântul Potir este izvor de viață pentru cel care vine cu pocăință și smerenie. Același Potir poate deveni însă spre osândă pentru cel care îl primește fără credință vie și fără dorința de a-și schimba viața. De aceea, fiecare apropiere de Sfânta Împărtășanie trebuie să fie însoțită de rugăciune, spovedanie sinceră, împăcare cu aproapele și nădejde neclintită în mila lui Dumnezeu, Care „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1 Timotei 2, 4).