Atunci când intrăm într-o biserică ortodoxă, icoanele care ne înconjoară nu sunt așezate întâmplător.
Fiecare chip de sfânt, fiecare praznic și fiecare scenă din viața Mântuitorului își găsește locul într-o rânduială care urmărește să descopere credinciosului, prin culoare și imagine, adevărurile credinței. Biserica devine astfel nu numai loc al rugăciunii și al săvârșirii Sfintelor Taine, ci și o mărturisire văzută a Împărăției lui Dumnezeu.
Un loc aparte în această alcătuire îl ocupă naosul. El reprezintă spațiul din mijloc al bisericii, cuprins, în mod obișnuit, între pronaos și catapeteasma care îl desparte de Sfântul Altar. Aici se adună credincioșii pentru a participa la dumnezeieștile slujbe și tot aici se desfășoară înaintea ochilor lor o adevărată istorie în imagini a lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.
Naosul, loc al înălțării sufletului către Dumnezeu
Din punct de vedere simbolic, intrarea credinciosului în naos poate fi înțeleasă ca o înaintare duhovnicească. Omul lasă în urmă grijile lumii și se îndreaptă spre Răsărit, spre altar, care amintește de Împărăția lui Dumnezeu și de întâlnirea cu Hristos.
În naos, această înaintare se oprește trupește, însă continuă sufletește. Credinciosul stă înaintea lui Dumnezeu, se roagă, ascultă Sfânta Evanghelie, participă la Sfânta Liturghie și își ridică ochii spre icoanele care îl înconjoară. Pictura bisericească îl ajută să treacă de la cele văzute la cele nevăzute și de la realitatea imediată la contemplarea lucrării lui Dumnezeu.
Din acest motiv, programul iconografic al naosului are un pronunțat caracter teologic și catehetic. Prin scenele zugrăvite sunt mărturisite adevărurile fundamentale ale credinței, iar credinciosului îi sunt puse înainte momente din viața Mântuitorului, chipul Maicii Domnului și exemplele sfinților.
Naosul devine, în acest sens, o adevărată Evanghelie în imagini.
Există aceeași pictură în toate bisericile?
Programul iconografic al naosului poate varia de la o biserică la alta. Arhitectura lăcașului, dimensiunile sale, existența sau absența anumitor bolți și abside, tradiția unei regiuni și hramul bisericii pot influența alegerea și distribuirea scenelor.
Erminiile picturii bizantine oferă însă o serie de principii și indicații generale. Ele stabilesc o ordine teologică a reprezentărilor, astfel încât pictura să nu fie o simplă împodobire a zidurilor.
Într-o biserică mai mare există spațiu pentru dezvoltarea amplă a ciclurilor iconografice, în timp ce într-un lăcaș de dimensiuni reduse sunt alese scenele considerate esențiale. Dincolo de aceste diferențe, rămâne același principiu: întreaga pictură trebuie să vorbească despre Hristos și despre chemarea omului la sfințenie.
Scene din viața Mântuitorului
Un loc important în pictura naosului îl ocupă praznicele împărătești și scenele din viața Domnului Iisus Hristos. Credinciosul nu privește doar reprezentări ale unor evenimente petrecute cândva, ci este chemat să intre duhovnicește în realitatea mântuirii.
Pe bolțile absidelor pot fi zugrăvite scene importante din iconomia mântuirii. În partea de sud poate apărea Nașterea Domnului, praznicul care mărturisește Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Pruncul Hristos, Maica Domnului, îngerii, păstorii și magii alcătuiesc o imagine în care cerul și pământul se întâlnesc.
În partea de nord pot fi reprezentate momente legate de Patimile și Învierea Mântuitorului. Astfel, de la Naștere până la Cruce și Înviere, pictura vorbește despre lucrarea prin care Hristos îl ridică pe om din păcat și din moarte.
Privind aceste icoane în timpul slujbelor, credinciosul este chemat nu numai să-și amintească evenimentele evanghelice, ci să le trăiască în ritmul anului bisericesc.
Maica Domnului Împărăteasă și Hristos Arhiereul
În zona de mijloc a naosului întâlnim adesea reprezentări cu o semnificație aparte. Pe peretele de nord, deasupra stranei stângi, poate fi zugrăvită Maica Domnului ca Împărăteasă, șezând pe tron și fiind străjuită de arhangheli.
Imaginea amintește de cinstea deosebită pe care Biserica o acordă Născătoarei de Dumnezeu, cea prin care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.
În partea opusă, deasupra stranei drepte, poate fi reprezentat Mântuitorul Hristos ca Arhiereu, șezând pe tron și purtând veșminte arhierești. Reprezentarea subliniază adevărul că Hristos este Marele Arhiereu și adevăratul săvârșitor al lucrării mântuitoare a Bisericii.
Alături de El poate fi zugrăvit Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, cel care L-a arătat lumii pe Hristos și a pregătit calea venirii Sale.
Sfinții militari, mărturisitori ai curajului creștin
În registrele inferioare ale pereților naosului apar frecvent sfinții reprezentați în mărime mare, aproape de nivelul privirii credincioșilor. Printre aceștia se numără sfinții militari, venerați în mod deosebit în tradiția ortodoxă.
Pe peretele de sud pot fi zugrăviți Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, două dintre cele mai cunoscute chipuri ale mărturisirii creștine.
Prezența lor nu reprezintă o glorificare a războiului. Dimpotrivă, sfinții militari sunt cinstiți pentru credința, curajul și statornicia cu care L-au mărturisit pe Hristos, chiar atunci când această mărturisire le-a cerut jertfa vieții.
Tot aici pot fi reprezentați Sfinții Împărați Constantin și Elena, având între ei Sfânta Cruce. Ei amintesc de biruința și răspândirea credinței creștine și de cinstirea Crucii Mântuitorului.
Sfinții apropiați evlaviei poporului
Pe peretele de nord și în alte zone ale naosului sunt zugrăviți adesea sfinți care se bucură de o evlavie deosebită în rândul credincioșilor.
Între aceștia îl întâlnim frecvent pe Sfântul Ierarh Nicolae, cunoscut pentru milostenia și ajutorul său, dar și pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, mult cinstită de credincioșii ortodocși, îndeosebi în țara noastră.
Alegerea sfinților poate fi legată și de hramul bisericii, de tradiția locului sau de evlavia comunității care a zidit și împodobit sfântul lăcaș.
Prin aceste reprezentări, credinciosul este înconjurat simbolic de comuniunea sfinților. Biserica în care se roagă nu mai apare doar ca un spațiu al celor prezenți fizic la slujbă, ci ca loc al întâlnirii Bisericii luptătoare de pe pământ cu Biserica biruitoare din ceruri.
Cuvioșii, pustnicii și marii nevoitori
Mai aproape de intrarea în naos pot fi reprezentați sfinții călugări, asceții și marii pustnici ai Bisericii. Între aceștia se numără Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare și Sfântul Sava cel Sfințit.
Acești mari nevoitori sunt chipuri ale luptei cu patimile, ale rugăciunii și ale lepădării de sine. Ei au părăsit slava și confortul lumii pentru a căuta, prin post, priveghere și rugăciune, apropierea de Dumnezeu.
Așezarea lor în naos are și un rol pedagogic: amintește fiecărui creștin că viața duhovnicească presupune nevoință. Nu toți sunt chemați la pustnicie sau monahism, dar toți sunt chemați să lupte împotriva păcatului și să dobândească virtuțile.
Alături de cuvioși sunt reprezentați și sfinții mucenici, cei care au apărat credința și L-au mărturisit pe Hristos chiar cu prețul vieții lor. Ei arată că adevărata credință nu este numai o convingere rostită, ci o legătură cu Dumnezeu care poate cere fidelitate până la jertfă.
Adormirea Maicii Domnului și tabloul ctitorilor
Un loc cu o semnificație deosebită îl poate ocupa scena Adormirii Maicii Domnului, reprezentată pe suprafața de răsărit a peretelui despărțitor dintre naos și pronaos, deasupra intrării.
În centrul icoanei se află Maica Domnului, iar Hristos primește sufletul Preacuratei Sale Maici. Apostolii și celelalte personaje ale scenei exprimă taina despărțirii de această viață, dar și nădejdea biruinței asupra morții.
Mai jos, de o parte și de alta a ușii, în bisericile în care tradiția și programul iconografic o prevăd, poate fi întâlnit tabloul votiv al ctitorilor. Sunt reprezentați cei care au contribuit în mod hotărâtor la zidirea sau înzestrarea bisericii, adesea ținând în mâini macheta sfântului lăcaș.
Prezența lor nu urmărește slava omenească, ci păstrează memoria unei jertfe făcute pentru Biserică și exprimă rugăciunea ca Dumnezeu să pomenească pe cei care au ridicat și au împodobit casa Sa.
Naosul, o mărturisire a Împărăției lui Dumnezeu
Icoanele naosului nu sunt simple elemente decorative, ci mărturii ale credinței și ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Chipurile Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale sfinților îl însoțesc pe credincios în rugăciune și îi îndreaptă gândul către cele cerești.
Astfel, naosul devine locul în care înaintarea trupească spre altar se transformă într-o înaintare sufletească spre Dumnezeu. Prin icoanele sale, Biserica ne amintește că ținta călătoriei creștine este Împărăția lui Dumnezeu.