Există în firea căzută a omului o ispită atât de subtilă și atât de perfidă, încât puțini o recunosc drept o lucrare a întunericului: bucuria de a vedea și de a discuta păcatele altora.
Este o „satisfacție drăcească”, după cuvântul Sfântului Ioan de Kronstadt, o lucrare infernală, care nu aduce nici îndreptare, nici luminare, ci doar întunecare, osândă și abaterea minții de la propriile neputințe.
Omul se avântă uneori cu o râvnă ce pare moralizatoare să cerceteze, să scoată la iveală și să analizeze greșelile semenului, fie ele reale sau doar închipuite. Iar această pornire, care se hrănește din mândrie și din viclenia inimii, devine un izvor nesecat de păcat.
Viclenia bucuriei păcătoase și primejdia judecării aproapelui
Sfântul Ioan de Kronstadt mărturisește că l-a scârbit adânc să vadă oameni care se ocupau cu o bucurie răutăcioasă de „petele” din viața altora, fie că era vorba despre oameni simpli, fie despre personalități importante, fie chiar despre sfinți.
Pentru o mică slăbiciune omenească, uneori reală, alteori doar bănuită, aceștia erau gata să defăimeze întreaga viață a unei persoane, să o declare fățarnică, căzută, sau chiar lepădată de Dumnezeu. O astfel de atitudine trădează nu dragostea, nu dorința de îndreptare, ci răutatea sufletului, vicleșugul minții și voința de a-și justifica propriile patimi prin „petele” altora.
Această lucrare este una profund nocivă pentru suflet, căci „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”, spune Domnul (Matei 7, 3), dar „bârna” din ochiul tău, „o ditamai bârna”, cum plastic arată sfântul, nu o bagi în seamă.
Și chiar dacă un părinte, un creștin sau un om de seamă ar fi căzut într-un păcat, ce dovedește aceasta? Că este om. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8). Nu există om fără greșeală. Dar tocmai cei care se arată cei mai gata să arunce cu piatra osândei sunt cei mai puțin pregătiți să-și cerceteze propriile fapte.
Omul care se repede să judece păcatele celorlalți trădează, de fapt, o lipsă de pocăință și o orbire a inimii. Dacă s-ar cerceta pe sine „la bani mărunți”, după cuvântul lui Dumnezeu, ar găsi în propria viață păcate mult mai grele decât cele pe care le impută altora: trufie, îngâmfare, necredință, iubire de averi, desfrânare sufletească, răceală în credință, răstălmăcirea poruncilor lui Dumnezeu și multe altele.
Adevărul este că nu o singură „pată” ar găsi cineva în viața celui ce judecă, ci întreg trupul și întreaga lui ființă s-ar vedea acoperite de întuneric, deoarece ochiul minții este viclean și necurățit.
Falsa justificare prin păcatele altuia
Unul dintre cele mai periculoase roade ale acestui păcat este justificarea de sine. Omul spune: „Cutare a greșit, cutare a făcut asta sau cealaltă; deci nici eu nu sunt chiar atât de rău.” Este un mod drăcesc de a-ți liniști conștiința. Folosind slăbiciunea altuia ca pretext, omul nu doar că nu se îndreaptă, ci își adâncește starea de fără-de-lege. Își îndreaptă atenția spre greșeala altuia ca să nu vadă propria cădere, uitând că judecarea aproapelui este în sine un păcat mai mare decât cel găsit la frate.
Sfântul Ioan de Kronstadt remarcă dureros această pornire: cei care scormoneau în viețile altora erau gata să-și susțină afirmațiile cu „fapte”, dar acestea sunt la fel de obscure și îndoielnice ca însuși sufletul lor viclean. Acești oameni caută cu orice preț pete și greșeli, nu pentru a vindeca, ci pentru a condamna.
Pentru un singur păcat, uneori chiar închipuit, ponegresc întreaga viață a cuiva, uitând că dragostea „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” (1 Corinteni 13, 7).
Cum poate fi numită „dragoste de aproapele” această patimă a defăimării? Ce iubire este aceea care dorește să scoată în lumină păcatele ascunse, să agraveze căderile și să răspândească răul? Este clar că un astfel de om își ia otrava nu de la Dumnezeu, ci de la diavolul, cel ce se bucură de dezbinare și de judecată.
Consecințele grave ale judecării aproapelui
Acest obicei al calomniei și al judecării nu rămâne fără urmări. În primul rând, cel care judecă își întunecă mintea și sufletul. Prin faptul că vede răul în mod exagerat în alții, începe să-l vadă ca pe o normă, și astfel își micșorează sensibilitatea față de propriile păcate. Devine tot mai rece, tot mai lipsit de milă, tot mai plin de sine.
În al doilea rând, produce un rău imens comunității. Defăimarea distruge încrederea, micșorează respectul pentru oameni de valoare, întunecă prestigiul unor persoane care ar putea fi pentru ceilalți modele de urmat. Sfântul Ioan îi numește pe astfel de oameni „viermi moralizatori”, pentru că rod din interior tulpina sănătoasă a societății și a Bisericii.
Atunci când cineva răspândește cu răutate greșelile altuia, el se face părtaș la ruinarea sufletească a multora. Oamenii încep să privească cu suspiciune pe cei care au avut un rol duhovnicesc, li se întunecă imaginea lor morală, iar exemplul lor devine ineficient. În loc să se folosească de virtuțile lor, credincioșii se smintesc din pricina unei „pete”, care poate nici nu este adevărată sau care, chiar dacă ar fi reală, este deja acoperită de pocăință și de mila lui Dumnezeu.
Mai mult, judecarea aproapelui deschide ușa spre alte păcate: clevetirea, mânia, ura, semeția. Omul se ridică pe sine ca judecător în locul lui Dumnezeu, călcând cuvântul Apostolului: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Romani 14, 4). Aceasta este cea mai periculoasă formă de uzurpare spirituală: punerea în locul Judecătorului Suprem.
Vindecarea de această patimă
Cum poate scăpa omul de această „satisfacție drăcească”?
Primul pas este recunoașterea faptului că această bucurie de a vorbi de rău este un păcat grav, nu un act moral sau o datorie de credință. Judecarea aproapelui nu îndreaptă pe nimeni, nu educă pe nimeni și nu aduce slavă lui Dumnezeu. Este doar expresia unei răni sufletești care cere vindecare.
Apoi este necesară smerenia. Când omul se vede pe sine păcătos, când își recunoaște neputințele, când își privește sufletul cu sinceritate, nu mai are vreme să scormonească în viața altora.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cine își vede păcatele proprii este asemenea unui om care poartă un sac greu în spate, nu mai poate ridica pietrele ca să lovească în altul.
De asemenea, este nevoie de dragoste adevărată. Dragostea nu caută păcatul fratelui, ci acoperă slăbiciunea lui, după cuvântul: „Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.” (1 Petru 4, 8).
Creștinul nu este chemat să minimizeze păcatul, ci să nu-l folosească drept armă împotriva aproapelui. Este chemat să roage pentru fratele, să plângă căderea lui și să-l sprijine, nu să-l expună, să-l defăimeze sau să-l condamne.
În fine, omul trebuie să-și amintească necontenit că Judecătorul este numai Dumnezeu. Numai El cunoaște inimile, numai El vede motivațiile, lacrimile, pocăința, luptele lăuntrice ale fiecăruia. Noi vedem doar aparențele, iar din acestea deducem adesea ceea ce nu este adevărat.
Bucuria de a vorbi de rău pe ceilalți este o ispită a sufletului necurățit, o lucrare a întunericului, care se ascunde sub masca „principiilor morale”
Este o patimă care distruge vieți, tulbură comunități, smulge pacea inimii și așază între oameni ziduri greu de trecut. Cel ce se lasă prins de ea nu numai că nu slujește adevărului, dar se pune singur sub osândă, uitând că Dumnezeu va judeca nu doar faptele, ci și cuvintele și gândurile.
În locul acestei bucurii drăcești, creștinul este chemat la bucuria adevărată: bucuria iertării, a înțelegerii, a dragostei, bucuria de a vedea binele în fratele său, chiar și atunci când acesta luptă cu slăbiciuni. Aceasta este lucrarea lui Hristos în lume, iar cine dorește să fie ucenicul Său trebuie să se lepede de „plăcerea” de a scormoni în greșelile altora.
Căci „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Romani 14, 4). Iar dacă El are această putere, cine suntem noi să judecăm?