Vocația omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu
Dacă cineva ar încerca să exprime în puține cuvinte trăsătura definitorie a ființei umane, ar putea-o numi, pe drept, „ființă cunoscătoare”. Această expresie concentrează în ea însuși tot ceea ce este mai propriu omului: „cunoașterea”, „năzuința de a cunoaște” și, implicit, funcțiunile sufletești: rațională, volitivă și afectivă, unite într-un proces armonios care urmărește realizarea acestei aspirații.
De-a lungul istoriei, cunoașterea a fost un privilegiu și o chemare continuă spre zări noi, un izvor inepuizabil de progres. Istoria gândirii teologice și filosofice confirmă că dorința de cunoaștere a fost mereu o preocupare centrală a spiritului omenesc. În viziune creștină, cunoașterea este una dintre cele mai alese podoabe cu care Dumnezeu a înzestrat omul, fiind un instrument prețios în procesul apropierii și revenirii acestuia la Creator.
Plecând de la cuvintele Mântuitorului: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. ” (Ioan 17,3), teologia creștină a așezat problema cunoașterii lui Dumnezeu în centrul preocupărilor sale și a văzut-o ca pe unul dintre cele mai înalte idealuri ale omului.
În această perspectivă, între om și Dumnezeu există un raport viu de chemare și răspuns: Dumnezeu Se descoperă și cheamă, iar omul răspunde, deschizându-și sufletul spre lucrarea harului. Prin această relație, chipul divin sădit în om la creație se trezește și se luminează.
Cunoașterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură este plină de momente ale revelației lui Dumnezeu, dar unele episoade se remarcă prin întâlnirea directă a omului cu El: în Vechiul Testament – descoperirea lui Dumnezeu pe Muntele Horeb,,În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; ”(Ieșirea 3, 1) și pe Muntele Sinai ,, Iar în luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului, chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai. ”(Ieșirea 19, 1) și ,, Slava Domnului s-a pogorât pe Muntele Sinai şi l-a acoperit norul şase zile, iar în ziua a şaptea a strigat Domnul pe Moise din mijlocul norului. ”(Ieșirea 24, 16), iar în Noul Testament: Buna Vestire, Botezul Domnului și Cincizecimea.
Dacă în Vechiul Testament avem începutul revelației, în Noul Testament aceasta se desăvârșește prin Însăși Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt devine locul de întâlnire cu Domnul Iisus Hristos și mijlocul împărtășirii de viața dumnezeiască.
Domnul Iisus Hristos, întrupându-Se de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, ne-a deschis o „obârșie” harică comună cu El. A fi în comuniune cu cineva înseamnă a împărtăși același duh, aceeași viziune asupra vieții și existenței.
Scriptura arată limpede că cunoașterea lui Dumnezeu este legată de curăția inimii și de lucrarea virtuților. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Matei 5,8) arată tocmai această condiție interioară a cunoașterii autentice. Prin Duhul Sfânt, Biserica devine locul prezenței Domnului Iisus Hristos Cel Înviat, iar Sfintele Taine sunt căile prin care credincioșii trăiesc această comuniune.
Învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre cunoașterea lui Dumnezeu
În teologia ortodoxă, Dumnezeu este existența personală absolută, centrul credinței și izvorul mântuirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că fără prezența lui Dumnezeu viața pământească își pierde sensul și valoarea veșnică.
Omul, creat după chipul și spre asemănarea lui Dumnezeu, are o vocație fundamentală: să tindă către Modelul său desăvârșit. Dumnezeu, Persoană vie și iubitoare, l-a creat pe om cu libertatea voinței, susținându-l în existență și chemându-l la fericirea veșnică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, urmând lui Dionisie Areopagitul, afirmă că „Dumnezeu nu este supus existenței” în sens creat, adică nu are început și sfârșit. El este cauza și susținătorul tuturor lucrurilor, dar ființa Sa rămâne mai presus de orice înțelegere.
Astfel, omul Îl poate cunoaște pe Dumnezeu nu după ființă, ci după lucrările Sale, adică prin ceea ce El face în lume și în viața omului. Această cunoaștere începe prin contemplarea rațională a creației, dar se împlinește prin revelația supranaturală dată în Domnul Iisus Hristos.
Cele două căi ale cunoașterii: catafatică și apofatică
După învățătura ortodoxă, există două moduri de a-L cunoaște pe Dumnezeu:
- Cunoașterea catafatică (rațională), bazată pe afirmații despre Dumnezeu, pornind de la creație, Scriptură și experiența Bisericii.
- Cunoașterea apofatică (suprarațională), adică pășirea tuturor conceptelor, recunoscând că Dumnezeu este mai presus de tot ce poate fi exprimat prin cuvinte.
Sfântul Maxim Mărturisitorul pune un accent deosebit pe cunoașterea apofatică. Prin aceasta, omul înaintează spre taina lui Dumnezeu, trăind o experiență directă a prezenței Lui, care nu este irațională, ci mai presus de rațiune.
Cele două căi nu se exclud, ci se completează. Cunoașterea rațională este începutul, iar cunoașterea apofatică este culmea urcușului duhovnicesc.
Etapele urcușului în cunoașterea lui Dumnezeu
Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie o progresie spirituală:
- Purificarea minții – mintea, partea contemplativă a sufletului, se curăță de patimi cu ajutorul rațiunii.
- Contemplația naturală – vederea rațiunilor divine din creație, nu doar ca informație, ci ca lumină a Duhului Sfânt.
- Unirea tainică cu Dumnezeu – cunoașterea în iubire, experiență a prezenței Lui care depășește cuvintele.
Această cunoaștere este paradoxală: cu cât te apropii mai mult, cu atât înțelegi că taina este infinită, dar iubirea devine mai deplină.
Sursele cunoașterii după Sfântul Maxim Mărturisitorul
Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră mai multe „căi” prin care omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu:
- Rațiunile providenței – înțelegerea modului în care Dumnezeu poartă grijă de lume.
- Rațiunile Scripturii – sensurile adânci descoperite prin citire și trăire duhovnicească.
- Logosul întrupat – Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, este descoperirea supremă a Tatălui.
- Poruncile și virtuțile – prin împlinirea lor, omul se curăță și se luminează.
- Cultul liturgic – participarea la Sfintele Taine și la rugăciunea Bisericii.
Cunoașterea în iubire
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este una „în iubire”. Nu este vorba doar de un exercițiu intelectual, ci de o transformare a întregii ființe, care culminează în unirea cu Dumnezeu în lumină și pace. Astfel, cunoașterea devine comuniune. Omul nu se apropie doar de o idee despre Dumnezeu, ci intră în relație vie cu El.
Această comuniune se păstrează și crește prin împlinirea poruncilor, prin lucrarea virtuților și prin viața Bisericii. Virtuțile, izvorâte din iubire, îl fac pe om plăcut lui Dumnezeu și semenilor.
Drumul unitar al cunoașterii lui Dumnezeu
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu pe două căi: rațională și suprarațională. Acestea se împletesc și conduc la aceeași țintă: unirea cu Dumnezeu.
- Cunoașterea rațională îl ajută pe om să-L înțeleagă pe Dumnezeu ca pe Creatorul și Susținătorul lumii.
- Cunoașterea suprarațională îl introduce în adâncul tainic al vieții dumnezeiești, prin iubire și luminare lăuntrică.
În acest drum, omul are nevoie de harul lui Dumnezeu și de răspunsul propriei libertăți. Cunoașterea nu este doar rezultatul efortului omenesc, ci și al coborârii lui Dumnezeu în inima celui credincios.
Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, este un proces dinamic, în care rațiunea și iubirea, contemplația și lucrarea, cuvântul și tăcerea se unesc într-o singură mișcare a sufletului către Cel ce este mai presus de toate.