În fiecare an, pe data de 12 octombrie, Biserica Ortodoxă îi cinstește pe Sfinții Mucenici Prov, Tarah și Andronic, trei bărbați ai lui Hristos care au mărturisit credința cu o tărie nebiruită, în vremurile cele mai grele ale prigoanelor împotriva creștinilor.
Viețile lor, scăldate în sânge, sunt un model de statornicie și de curaj, o mărturie despre puterea neclintită a sufletului care nu se teme de moarte, ci caută viața cea veșnică în Hristos Domnul.
Vremea prigoanelor și chemarea la mărturisire
Sfinții Prov, Tarah și Andronic au trăit în vremea împăratului Dioclețian (286–305), unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creștinilor. În acea epocă, Imperiul Roman încerca să înăbușe credința în Hristos prin pedepse cumplite, cerând tuturor supușilor să aducă jertfe zeilor păgâni.
În cetatea Pompeiapole, din Cilicia, trei oameni de credință: Tarah, Prov și Andronic, au fost prinși pentru mărturisirea numelui lui Hristos și aduși înaintea judecătorului Numerian Maxim, numit și Antipatul, trimis al împăraților păgâni.
Mărturisirea Sfântului Tarah
Cel dintâi dintre mucenici, Sfântul Tarah, era un bătrân cinstit și cu viață vrednică, de neam roman, născut în Claudiopolisul Siriei, fost ostaș al imperiului. Întrebat de Antipatul cum se numește, el a răspuns cu glas liniștit, dar plin de putere: „Sunt creștin.”
Judecătorul, iritat de răspuns, i-a poruncit să fie lovit peste gură pentru îndrăzneală, însă Tarah nu s-a clătinat, zicând:
„Numele de creștin îmi este mai scump decât numele cel dat de părinții mei.”
Mărturisirea aceasta simplă, dar plină de foc dumnezeiesc, a devenit temelia suferințelor sale. Sfântul a fost bătut cu toiege, i-au fost sfărâmate fălcile, i-au ars mâinile cu foc și l-au atârnat de un lemn, afumându-l cu fum greu și împuțit. Apoi i-au turnat pe nări oțet amestecat cu muștar și sare, i-au tăiat urechile și pielea capului, iar în cele din urmă l-au aruncat fiarelor, care însă nu s-au atins de el.
În toate aceste chinuri, Tarah nu s-a plâns, ci a mărturisit cu glas tare:
„Fă ceea ce voiești, ai stăpânire asupra trupului meu, dar nu și asupra sufletului meu.”
Astfel, bătrânul ostaș al lui Hristos a arătat că dragostea de Dumnezeu nu poate fi învinsă nici de durere, nici de amenințare.
Curajul Sfântului Prov
Al doilea dintre martiri, Sfântul Prov, era originar din Pamfilia, un bărbat tânăr și hotărât, plin de râvnă pentru adevăr. Când i s-a cerut să jertfească zeilor, el a răspuns cu blândețe, dar fermitate:
„Eu nu jertfesc morților și neputincioșilor, ci Celui viu, Care a făcut cerul și pământul.”
Pentru aceste cuvinte, a fost bătut fără milă, i s-au ars picioarele cu fiare încinse și i s-au fript coastele cu frigări roșii de foc. În ciuda durerilor, Sfântul Prov a zâmbit și a spus:
„Aceste chinuri sunt trecătoare, dar slava pe care Hristos o dă celor ce-L iubesc este veșnică.”
Proconsulul i-a făgăduit libertate și chiar prietenie, dacă se va lepăda de Hristos. Dar mucenicul i-a răspuns:
„Nu doresc nici cinstea împăraților, nici prietenia ta. Mai scump îmi este un strop de suferință pentru Hristos decât toate bogățiile lumii.”
Atunci a fost supus la chinuri și mai mari: tăvălit pe cărbuni aprinși, spânzurat cu capul în jos, afumat și torturat până la sânge. Dar nici focul, nici durerea nu i-au putut înmuia credința.
Răbdarea tânărului Andronic
Al treilea dintre cei trei frați întru credință, Sfântul Andronic, era cel mai tânăr. Provenea dintr-o familie nobilă din Efes și a crescut în evlavie și dragoste de Dumnezeu. Privind la răbdarea lui Tarah și Prov, tânărul Andronic s-a întărit și mai mult în hotărârea de a nu se lepăda de Hristos.
Judecătorul l-a amenințat cu chinuri mai cumplite decât cele ale tovarășilor săi, dar el a răspuns cu liniște:
„Iată trupul meu, schingiuește-l cum voiești, căci sufletul meu este al lui Hristos.”
Atunci a fost spânzurat de un lemn, sfâșiat cu unelte ascuțite, împuns în coaste și uns cu sare peste răni. I s-au tăiat buzele și limba, dar chiar și fără glas, Andronic și-a mărturisit credința prin răbdarea lui.
Minunea fiarelor și sfârșitul mucenicesc
Văzând că nici chinurile, nici promisiunile nu i-au putut clinti, proconsulul Numerian Maximus a poruncit ca sfinții să fie aruncați în circ, înaintea fiarelor înfometate. Împreună cu ei au fost aruncați și tâlhari condamnați, pe care animalele i-au sfâșiat îndată.
Dar când s-au apropiat de sfinți, fiarele s-au domolit, ca și cum ar fi simțit harul lui Dumnezeu. O leoaică și o ursoaică s-au așezat liniștite lângă mucenici, plecându-și capetele în semn de supunere. Poporul, uimit de minune, a început să strige împotriva judecătorului, iar mulți dintre cei de față au crezut în Hristos.
Mâniat peste măsură, Antipatul a poruncit ca toți trei să fie tăiați bucăți cu sabia. Astfel, și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu, primind cununa muceniciei.
Descoperirea trupurilor sfinților
După măcel, trei creștini: Macarie, Felix și Berius, au venit noaptea să caute trupurile mucenicilor, dorind să le îngroape cu cinste. Însă, fiind multe trupuri amestecate în sânge, nu puteau să le deosebească. Atunci s-au rugat Domnului să le arate care sunt trupurile Sfinților Săi.
Prin minune dumnezeiască, trei lumini ca niște făclii s-au aprins deasupra lor, luminând locul unde zăceau moaștele mucenicilor. Cu lacrimi și bucurie, credincioșii le-au luat și le-au așezat într-un mormânt curat, cântând psalmi și cântări de slavă.
Înțelesul duhovnicesc al muceniciei lor
Pătimirea Sfinților Tarah, Prov și Andronic ne învață că credința adevărată se arată prin răbdare și că dragostea față de Hristos este mai puternică decât frica de moarte. Ei nu au fost biruiți de durere, ci au biruit prin răbdare, căci, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4).
Acești sfinți nu au fost doar martori ai credinței, ci și biruitori ai lumii, căci au arătat că sufletul omului nu poate fi supus decât de păcat, nu de chin. În foc, în fum, în durere, ei au văzut lumina lui Hristos și au primit cununa veșniciei.
Trei făclii ale credinței și curajului în Hristos
Biserica îi pomenește astăzi ca pe trei stele ale mărturisirii, ca pe niște făclii aprinse în întunericul păgânătății. Ei sunt dovada că și trupul omenesc, atunci când este sfințit de credință, poate deveni altar de jertfă curată.
Astăzi, când credința este adesea încercată prin ispitele lumii moderne, pilda Sfinților Mucenici Prov, Tarah și Andronic rămâne un far puternic al curajului duhovnicesc. Ei ne arată că dragostea pentru Hristos nu se măsoară în cuvinte, ci în jertfă, și că adevărata biruință este biruința asupra păcatului și a fricii.