Biserica Ortodoxă face astăzi 17 iunie, pomenirea Sfinților Mucenici Isavru, Inochentie, Felix, Ermia și Peregrin, bărbați sfinți care au arătat o neclintită credință în Mântuitorul Iisus Hristos, biruind cu vitejie ispitele și chinurile aduse asupra lor de către prigonitorii păgâni. Acești mărturisitori ai lui Dumnezeu, trăitori ai veacurilor de început ale creștinismului, ne sunt lăsați ca exemplu viu al dragostei pentru Hristos, al lepădării de cele lumești și al curajului în fața morții.
Originea și călătoria duhovnicească a sfinților
Sfântul Isavru, împreună cu Inochentie, era originar din Atena, cetate vestită în vremea aceea nu doar pentru înțelepciunea lumii acesteia, ci și pentru idolatria adânc înrădăcinată. Într-un astfel de context, Iisus Hristos a ales să strălucească prin acești aleși ai Săi, chemându-i din umbra păcatului către lumina Adevărului.
Părăsindu-și patria și cele lumești, Isavru și Inochentie s-au retras la o peșteră din Apolonia, loc ales pentru liniștea și nevoința lor. Acolo, în singurătate și rugăciune, au întâlnit alți trei bărbați: Felix, Peregrin și Ermia, care, deși încă începători în cele ale credinței, aveau o inimă deschisă către Dumnezeu. Prin cuvintele și viața sa, Isavru i-a învățat pe aceștia să nu se lase prinși de cele pieritoare ale lumii și să-și întoarcă privirea către cele veșnice.
Această învățătură nu a rămas doar teorie, ci a fost întărită prin fapte. Cei cinci au decis să se lepede de adunările lumii, de legăturile cu rudeniile care îi trăgeau înapoi spre idolatrie, și să urmeze cu totul Domnului Iisus Hristos. Însă tocmai această lepădare a trezit împotrivirea celor din neamul lor, care i-au pârât pe mucenici înaintea dregătorului Tripondie.
Prigoana și începutul pătimirilor
După ce au fost prinși, Felix, Peregrin și Ermia au fost supuși unor interogatorii și chinuri, prin care li se cerea să renunțe la Iisus Hristos și să aducă jertfe idolilor. Dar, cu sufletele întărite în credință, ei au refuzat. În fața unei astfel de mărturisiri curate, Tripondie a poruncit tăierea capetelor lor, crezând că astfel va înăbuși răspândirea credinței creștine.
Acești trei mucenici, Felix, Peregrin și Ermia, au fost printre primii dintre acest grup binecuvântat care au primit cununa muceniciei. Moartea lor nu a fost un eșec, ci o biruință veșnică, o mărturie a dragostei lor față de Iisus Hristos.
Chinurile lui Isavru și Inochentie
După moartea celor trei, Isavru și Inochentie au fost dați în grija lui Apolonie, fiul dregătorului. Acesta, dorind să-i supună prin cruzime și frică, a inventat chinuri cumplite: foc, apă, torturi trupești și umilințe. Dar toate acestea s-au dovedit zadarnice, căci Mântuitorul Iisus Hristos i-a întărit pe robii Săi și i-a izbăvit din fiecare primejdie.
Chiar mai mult, această minunată izbăvire a fost văzută de mulți, și astfel Apolonia, cetatea unde aveau loc chinurile, a devenit martoră a unei convertiri în masă. Printre cei întorși la Iisus Hristos se numărau și frații Ruf și Rufin, oameni de vază, căpetenii ale cetății. Puterea mărturisirii acestor sfinți a pătruns până în inima conducătorilor lumești.
Minunile, lucrarea nevăzută a lui Dumnezeu
Minunile nu au fost doar izbăviri trupești, ci și convertiri ale sufletelor. Prin răbdarea și liniștea lor în chinuri, prin pacea cu care primeau durerile și moartea, mucenicii au arătat că nu sunt de aici, ci că trăiesc deja în lumina împărăției cerești.
Cei ce priveau nu puteau să nu fie mișcați. Cum să reziști chinurilor cumplite cu un zâmbet tainic și cu rugăciuni pe buze, decât dacă știi că viața aceasta nu este finalul? Astfel, mucenicii au devenit predicatori mai elocvenți decât oricare cuvântător al vremii.
Moartea ca naștere în viața veșnică
În cele din urmă, și Isavru împreună cu Inochentie au fost condamnați la moarte, primind același fel de sfârșit ca și frații lor în Hristos: tăierea capului. Pentru lume, era o execuție; pentru ei, era intrarea în cămara Mirelui.
Moartea sfinților nu este o pierdere, ci un câștig: ,,Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” ”(Filipeni 1, 21). Este actul suprem de încredere în Dumnezeu, dovada că iubirea lor pentru Iisus Hristos este mai tare decât frica de moarte. Biserica nu-i pomenește cu jale, ci cu bucurie. Sunt eroii nevăzuți ai Împărăției, cei care și-au pus sufletele pentru prietenia cu Dumnezeu.
Lecții pentru creștinul de astăzi
Viața și pătimirea Sfinților Mucenici Isavru, Inochentie, Felix, Ermia și Peregrin nu sunt doar simple amintiri ale trecutului, ci adevărate lecții de viață pentru creștinul din orice veac. Într-o lume care promovează confortul, conformismul și compromisurile, exemplul acestor sfinți ne arată că adevărata credință presupune curaj, jertfă și răbdare în încercări.
Ei nu au ales calea ușoară, ci au părăsit lumea și plăcerile ei trecătoare pentru a-L urma pe Iisus Hristos în nevoință și ascultare, în tăcerea unei peșteri, nu în aplauzele mulțimii. Fugind de rudenii și de adunările lumești, au arătat că legătura cu Dumnezeu este mai presus decât orice legătură pământească.
Pentru creștinul de astăzi, această atitudine devine o chemare la discernământ. Într-o lume în care suntem copleșiți de zgomot, de agitație și de distrageri, peștera Sfinților Mucenici devine o icoană vie a rugăciunii neîncetate, a liniștii interioare și a întoarcerii la esențial: Dumnezeu și mântuirea sufletului.
Mai mult decât atât, mărturisirea lor în fața prigonitorilor, refuzul de a se lepăda de Hristos în ciuda torturilor cumplite, ne învață că fidelitatea față de adevăr nu poate fi negociată. Oricât de mare ar fi prețul, creștinul este chemat să rămână credincios lui Hristos, știind că: „Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui. ” (Matei 24, 13).
Așadar, pătimirea mucenicilor a rodit în chip tainic, aducând lumină celor ce stăteau în întunericul necredinței.
Sfârșitul lor mucenicesc, cununa biruinței
După toate acestea, mucenicii au fost osândiți la moarte prin tăierea capetelor. Cu acest act, păgânii au crezut că au înfrânt, dar în realitate au fost învinși. Așa cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, „moartea martirilor este nașterea lor în veșnicie”. Prin sângele lor, acești sfinți s-au făcut asemenea cu Hristos, Care și El a fost dus ca un miel la junghiere.
Moartea mucenicească nu este o înfrângere, ci o transfigurare, o trecere din lumea deșartă a păcatului în lumina veșniciei, în Împărăția unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Acolo, împreună cu toți sfinții, ei se roagă pentru noi și pentru întreaga lume.
Cultul liturgic și pomenirea lor
Biserica Ortodoxă îi cinstește pe acești sfinți mucenici în ziua de 17 iunie. Deși poate nu se bucură de o popularitate atât de mare în conștiința poporului dreptcredincios, viața și jertfa lor sunt înscrise cu litere de aur în sinaxare și în calendar. În slujbele închinate lor, sunt pomeniți ca stâlpi ai adevărului și modele de bărbăție duhovnicească.
Prin rugăciunile lor, cei care se confruntă cu prigoniri, ispite sau suferințe pot primi întărire și curaj. De asemenea, cei care caută să trăiască în curăție, în retragere din lume sau în viață monahală, pot găsi în Sfântul Isavru și în tovarășii săi niște înaintași vrednici de urmat.
Sfinții Mucenici Isavru, Inochentie, Felix, Ermia și Peregrin sunt mărturii vii ale faptului că adevărul nu poate fi înăbușit
Tăcerea peșterii lor a fost mai puternică decât glasul lumii, iar sângele lor a grăit mai puternic decât toate cuvintele.
Să nu ne rușinăm că suntem creștini. Să nu ne temem de batjocuri, marginalizări sau dispreț. Prin rugăciune, prin fapte bune, prin post și prin statornicie în dreapta credință, fiecare dintre noi poate deveni un mărturisitor al Domnului Iisus Hristos, chiar dacă nu suntem chemați la mucenicie trupească.
Troparul Sfinţilor Mucenici Isavru, Inochentie, Felix, Peregrin şi a celor împreună cu dânşii
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.