Biserica Ortodoxă cinstește pe 1 aprilie doi mărturisitori ai credinței, de mare însemnătate pentru istoria jertfelnică a creștinismului timpuriu: Sfinții Mucenici Gherontie și Vasilid, care „prin sabie s-au săvârșit”. Acești doi soldați romani au lăsat armura lumii pentru a îmbrăca haina nestricăcioasă a credinței și au murit cu Iisus Hristos în inimă, în vremea prigoanelor împotriva creștinilor.
Contextul istoric: prigoana sub împărații păgâni
Sfinții Gherontie și Vasilid au trăit în secolul al III-lea, într-o perioadă grea pentru Biserica primară. În Imperiul Roman, creștinismul era considerat o religie periculoasă, subversivă, fiind asociat cu refuzul de a aduce jertfe zeilor și cu respingerea autorității împăratului divinizat. Din acest motiv, creștinii erau persecutați, arestați și adesea condamnați la moarte pentru simplul fapt că nu se supuneau cultului imperial.
În acest climat al fricii și al incertitudinii, mărturisirea lui Iisus Hristos devenea un act de maxim curaj. Cei care o făceau știau prea bine că viața lor pământească se putea încheia în orice clipă. Dar o făceau, pentru că adevărul și dragostea lui Iisus Hristos erau mai puternice decât teama de moarte.
De la soldați romani la ostași ai lui Iisus Hristos
Potrivit tradiției, Gherontie și Vasilid erau ofițeri romani însărcinați cu supravegherea și escortarea creștinilor arestați. Unul dintre cei arestați era Sfântul Emilian, un episcop creștin care fusese prins și dus spre locul execuției. Pe drum, în loc să-l disprețuiască sau să-l trateze ca pe un criminal, Gherontie și Vasilid au fost impresionați de curajul și seninătatea lui. L-au ascultat vorbind despre Iisus Hristos și despre viața veșnică, iar cuvintele lui au început să le schimbe inimile.
Nu este puțin lucru ca doi ostași ai imperiului – oameni obișnuiți să execute ordine fără întrebări – să fie mișcați până într-acolo încât să se lepede de credințele păgâne și să îmbrățișeze credința pentru care urmau să-și piardă viața. Dar asta s-a întâmplat. Minunea nu a fost una vizibilă, ci interioară: conștiințele lor s-au trezit, iar sufletele lor s-au aprins de lumină.
Au mărturisit că și ei cred în Iisus Hristos și, fără să se teamă de urmări, au cerut să fie botezați. Apoi, asemenea lui Emilian, au fost arestați și duși în fața judecătorilor. Li s-a oferit ocazia să se răzgândească, să-și „salveze” viața prin întoarcerea la idolatrie. Dar ei au rămas statornici. Au refuzat să jertfească idolilor, iar pentru aceasta au fost condamnați la moarte prin sabie.
Moartea ca naștere în Iisus Hristos
Execuția nu i-a înspăimântat. Ca mulți alți martiri ai vremii, Gherontie și Vasilid au întâmpinat moartea cu seninătate, ca pe o naștere în Împărăția cerurilor. Sângele lor, vărsat pentru credință, nu a fost zadarnic. Istoria Bisericii arată că jertfa martirilor are putere să întărească credința altora, să transforme suflete, să trezească și să mângâie.
Prin sabie s-au săvârșit, dar nu înfrânți, ci biruitori. Ceea ce pentru lume părea o pierdere, pentru ei era câștig. Așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” (Filipeni 1:21).
Învățătura sfinților mucenici pentru noi
Ce ne învață Sfinții Mucenici Gherontie și Vasilid astăzi? Poate nu suntem chemați să murim pentru Iisus Hristos, dar suntem chemați, zi de zi, să trăim pentru El. Într-o lume secularizată, în care valorile creștine sunt tot mai contestate, mărturisirea credinței poate părea o formă de curaj similară celei din vechime. Nu ni se cere sânge, dar ni se cere statornicie, verticalitate, fidelitate.
Ei au fost gata să-și piardă viața pentru adevăr. Noi suntem gata să pierdem puțin confort, puțin din imaginea noastră publică, pentru același adevăr? Avem curajul să spunem „cred”, atunci când toți din jurul nostru spun „nu contează”? Ne păzim sufletul curat, sau îl abandonăm comodităților și compromisurilor?
Martiriul nu este doar despre moarte fizică. Este și despre moartea față de lume – față de păcat, față de egoism, față de rușinea de a fi creștin. În acest sens, Gherontie și Vasilid ne arată o cale clară: să ascultăm vocea adevărului, chiar și atunci când vine printr-un prizonier disprețuit, cum a fost Emilian. Să nu fim prea mândri ca să învățăm, să nu fim prea rigizi ca să ne convertim inima.
Cinstirea lor în Biserică
Deși nu sunt la fel de cunoscuți precum alți mari martiri, Sfinții Gherontie și Vasilid sunt pomeniți în fiecare an pe 1 aprilie. Sinaxarele ortodoxe le consemnează jertfa și îi prezintă ca modele de trezire spirituală. Rugăciunile către ei cer statornicie în credință și putere în încercări. Sunt sfinți ai convertiților, ai celor care au descoperit târziu Adevărul, dar care L-au iubit până la capăt.
Bisericile care le poartă numele sunt puține, dar icoanele lor se regăsesc în unele mănăstiri, în special în cele care păstrează rânduiala cinstirii mucenicilor din primele veacuri.
Moștenirea unui martiriu tăcut
Gherontie și Vasilid nu au scris epistole, nu au ținut predici și nici nu au făcut minuni spectaculoase în viață. Dar au dat ceea ce au avut mai de preț: libertatea lor, convingerea lor, viața lor. Au fost tăcuți și discreți, dar Biserica nu i-a uitat. Numele lor au fost scrise nu pe hârtie, ci în cer, acolo unde adevărata jertfă este cunoscută și răsplătită.
Într-o epocă în care se caută spectacol și notorietate, sfinții ca Gherontie și Vasilid ne reamintesc că sfințenia nu e despre faimă, ci despre fidelitate. Despre a face ce trebuie, chiar și când nu te vede nimeni. Despre a alege Adevărul, chiar și când e dureros.
Sfinții Mucenici Gherontie și Vasilid sunt exemple vii că nu e niciodată prea târziu să-L urmezi pe Iisus Hristos și că nu există convertire autentică fără curaj
Credința lor, probată prin sabie, nu este o relicvă a trecutului, ci o lecție vie pentru fiecare dintre noi. Ei ne arată că drumul spre mântuire începe cu o alegere: să-L punem pe Dumnezeu mai presus de orice. Iar odată făcut acest pas, orice sabie a lumii devine neputincioasă.