În fiecare an, la data de 12 august, Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfinții Mucenici Fotie și Anichit, doi mărturisitori neînfricați ai Domnului Iisus Hristos, care au pătimit în cetatea Nicomidiei pe vremea împăratului păgân Dioclețian. Viețile lor stau ca un exemplu de curaj, credință neclintită și dragoste jertfelnică față de Dumnezeu.
Contextul istoric
În jurul anului 304, împăratul Dioclețian, cunoscut pentru una dintre cele mai crude persecuții împotriva creștinilor, a venit în Nicomidia, capitala Bitiniei, cu scopul de a-i nimici pe toți cei care purtau numele lui Hristos. În piața cetății, în fața întregului sfat și a mulțimii, a așezat la vedere uneltele de chinuri: săbii, cuțite, unghii de fier, roți cu țepi, căldări și tigăi pentru ars, precum și fiare pregătite pentru schingiuiri. Prin această priveliște înfricoșătoare, împăratul căuta să semene teamă și să forțeze lepădarea de credință a celor ce se numeau creștini.
Totodată, a trimis porunci în tot imperiul ca pretutindeni să fie alungați, chinuiți și uciși creștinii, iar în cuvântările sale batjocorea și hulea pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu.
Mărturisirea Sfântului Anichit
În acele zile, în Nicomidia trăia un bărbat de neam bun, cinstit și cu dregătoria de comit, anume Anichit. Plin de râvnă pentru Dumnezeu, el a venit înaintea împăratului și, cu îndrăzneală, a mărturisit credința sa în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu.
În fața tuturor, Anichit a vorbit despre nașterea cea mai presus de timp a Fiului din Tatăl și despre întruparea Lui pentru mântuirea lumii. A mustrat rătăcirea închinării la idoli, numindu-i surzi și nesimțitori, și a arătat deșertăciunea credinței păgâne.
„Îngrozirile tale, împărate, nu ne înfricoșează, a spus el, căci nici o muncă nu ne poate despărți de Domnul nostru Iisus Hristos și nu ne vom pleca înaintea idolilor fără de suflet.”
Primele chinuri
Mâniat de această îndrăzneală, Dioclețian a poruncit să i se taie limba mucenicului. Dar, prin puterea lui Dumnezeu, Anichit a continuat să vorbească limpede, slăvind pe Domnul Iisus Hristos.
Apoi a fost bătut cu vine de bou atât de tare, încât carnea i-a fost sfâșiată și oasele i se vedeau. Cu toate acestea, mucenicul răbda cu bărbăție, vorbind poporului și propovăduind că Domnul Iisus Hristos este Unicul Dumnezeu adevărat.
Minunea leului blând
Văzând că nu-l poate îndupleca, împăratul a poruncit să fie dat la fiare. Un leu înfricoșător a fost lăsat liber asupra lui, dar, apropiindu-se de Anichit, fiara s-a făcut blândă ca un miel. S-a gudurat pe lângă sfânt și, cu laba, i-a șters sudoarea de pe frunte, ca și cum i-ar fi fost milă.
Această minune a uimit mulțimea și a adus slavă lui Dumnezeu, pe Care mucenicul L-a lăudat, cerându-I ajutor până la sfârșitul luptei sale.
Cutremurul și prăbușirea templului păgân
În acel moment, un cutremur puternic a zguduit cetatea. Templul păgân al lui Hercule (Iraclie) s-a prăbușit, idolul a fost zdrobit în bucăți, iar o parte din zidurile cetății au căzut, omorând mulți dintre păgâni.
Această întâmplare a înfuriat și mai mult pe împărat, care a hotărât noi chinuri împotriva lui Anichit.
Încercări zadarnice de ucidere
Mai întâi a poruncit să fie legat pe o roată cu țepi, deasupra unui foc, ca trupul să-i fie sfâșiat și ars. Dar, la rugăciunea sfântului, legăturile i s-au desfăcut, roata s-a oprit și focul s-a stins.
Apoi a poruncit să fie aruncat într-o căldare cu plumb topit, dar îngerul Domnului a intrat cu el în mijlocul cazanului, păzindu-l nevătămat.
Intrarea în luptă a Sfântului Fotie
În acea vreme, un tânăr numit Fotie, nepot al lui Anichit, văzând minunile și tăria unchiului său, a venit la el, l-a îmbrățișat și l-a numit „tată și unchi”. Cu aceeași îndrăzneală, Fotie a mărturisit înaintea împăratului că este creștin și a mustrat rătăcirea idolilor.
Împăratul, înfuriat, a poruncit ca amândoi să fie supuși la cele mai cumplite chinuri, până la moarte.
Trei ani în temniță
După multe bătăi și schingiuiri, mucenicii au fost aruncați în temniță, unde au zăcut trei ani. Însă credința lor nu s-a stins, ci s-a întărit și mai mult. Ei îi încurajau pe ceilalți creștini, întărindu-i în mărturisirea Domnului Iisus Hristos.
Moartea mucenicească
După trecerea celor trei ani, Dioclețian a poruncit să fie aprins un cuptor mare, cu foc puternic, în care să fie aruncați cei doi mărturisitori. Împreună cu ei, mulți creștini: bărbați, femei și chiar copii, au intrat de bunăvoie în flăcări, dorind să moară pentru Domnul Iisus Hristos.
Din mijlocul văpăii, se auzeau cântările lor de slavă către Dumnezeu, până departe. Când focul s-a stins, trupurile lor erau întregi, neatinse de flăcări, dar sufletele lor plecaseră la Domnul, încununate cu slava muceniciei. Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 305.
Cinstirea Sfinților Anichit și Fotie
Biserica îi pomenește pe acești sfinți mucenici nu doar pentru vitejia lor, ci și pentru minunile prin care Dumnezeu i-a proslăvit. Numele lor se regăsesc în rugăciunile Tainei Sfântului Maslu și ale slujbei Sfințirii Apei, fiind chemați ca mijlocitori înaintea Domnului pentru vindecare și ajutor.
Învățătură duhovnicească
Viețile Sfinților Anichit și Fotie ne arată că adevărata credință nu poate fi înfrântă de amenințări, chinuri sau moarte. Ei au primit cu bucurie suferințele, știind că Domnul Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, îi așteaptă cu cununa biruinței.
Curajul lor, minunile care i-au însoțit și mărturisirea neînfricată sunt un îndemn pentru fiecare creștin de a rămâne statornic în credință, chiar și atunci când este greu.
Sfinții Fotie și Anichit rămân, peste veacuri, pilde vii de credință și mărturisire
Prin viața și pătimirea lor, ei ne cheamă să trăim cu curaj Evanghelia lui Hristos și să nu ne temem de niciun fel de prigoană, căci „Dumnezeu este cu noi”.
Condacul Sfinții Mucenici Anichit și Fotie, glasul al 2-lea
Pe Dumnezeieștii ostași să-i lăudăm, credincioșii; perechea Slavei lui Hristos cu cântări să o cinstim; și ca pe niște propovăduitori tari ai bunei cinstiri și iubitori de Dumnezeu cu adevărat, toți iubitorii de nevoință în laude de cântări să-i încununăm pe dânșii.
Troparul Sfinții Mucenici Anichit și Fotie, glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.