În rânduiala sfinților Bisericii Ortodoxe, întâlnim adesea minuni ale harului dumnezeiesc care transformă cele mai întunecate vieți în pilde de sfințenie și lumină. Un exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă Sfinții Cuvioșii Patermutie și Coprie din Egipt, pomeniți pe 9 iulie. Viața lor este o adevărată evanghelie vie, în care păcatul cel mai adânc este biruit de puterea pocăinței și a harului lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Patermutie, de la tâlhar la stareț îngeresc
Sfântul Cuvios Patermutie a fost, înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu, vestit în tot Egiptul pentru răutatea sa. Era închinător la idoli, căpetenie de tâlhari, jefuitor de morminte și om al fărădelegii. Niciun păcat nu-i era străin, și viața sa era o necontenită ofensă adusă lui Dumnezeu și oamenilor.
Totuși, în marea Sa milostivire, Dumnezeu nu a trecut cu vederea sufletul acestui rătăcit. O noapte avea să schimbe pentru totdeauna soarta sa. Dorind să pătrundă în casa unei fecioare creștine, urcându-se pe acoperișul ei, a adormit ostenit de încercările de a pătrunde înăuntru. În acel somn, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască: un bărbat luminos, îmbrăcat împărătește, i-a poruncit să înceteze cu fărădelegile și să se pocăiască. I-a făgăduit că, dacă se va întoarce la Dumnezeu, va deveni conducător de oaste îngerească și stareț peste o ceată de monahi.
Deșteptându-se și văzând-o pe fecioara aceea, Patermutie nu a cerut decât un singur lucru: să i se arate unde se află o biserică creștină. A dus-o pe tânăra femeie la biserică și, căzând la picioarele preoților, a cerut cu lacrimi să fie primit în sânul Bisericii lui Hristos. Preoții, cunoscându-l, s-au temut că este o capcană. Dar văzând sinceritatea și pocăința lui adâncă, l-au botezat după o vreme și l-au povățuit cu blândețe pe calea mântuirii.
I-au dat trei stihuri din psalmul întâi, ca să le învețe pe de rost, și el, cu simplitate sfântă, a zis: „Destule-mi sunt acestea spre mântuire.” La numai trei zile după botez, Patermutie s-a retras în pustie, unde a început o viață de nevoință aspră și rugăciune neîncetată.
Minunata nevoință pustnicească
Viața Sfântului Cuvios Patermutie în pustie a fost o jertfă continuă. La început, se hrănea cu rădăcini și verdețuri, apoi, Dumnezeu i-a trimis, în chip minunat, o pâine curată în fiecare Duminică. Aceasta îi era singura hrană întreaga săptămână. În acest timp, Sfântul Cuvios Patermutie a primit de la Dumnezeu darul înțelegerii Scripturilor și al înainte-vederii.
După șapte ani de pustnicie, a primit poruncă de la Dumnezeu să se întoarcă în lume, pentru a folosi pe mulți prin pilda și cuvântul său. Întors în lume, Sfântul Cuvios Patermutie a atras mulți ucenici, iar printre aceștia a fost și Sfântul Cuvios Coprie, care avea să devină nu doar martorul minunilor și vieții sale, ci și povestitorul ei pentru generațiile viitoare.
Sfântul Cuvios Coprie, martor și slujitor al lucrării dumnezeiești
Sfântul Cuvios Coprie a fost nu doar ucenic al Sfântului Cuvios Patermutie, ci și preot și făcător de minuni. El a moștenit darul înțelepciunii și al vindecării și a petrecut în aceeași parte a Egiptului, ajutând oamenii cu rugăciunea sa și povățuindu-i spre dreapta credință.
Darul vorbirii insuflate și mustrarea necredinței
Într-una din întâmplările sale, Sfântul Cuvios Coprie povestea altor frați despre viața Sfântului Cuvios Patermutie. Unul dintre frați, îndoindu-se de cele auzite, a adormit în timpul istorisirii. În vedenia sa, l-a văzut pe Sfântul Cuvios Coprie cu o carte scrisă cu litere de aur, din care vorbea, și un bărbat luminos care l-a mustrat pentru necredință.
Această vedenie l-a cutremurat și l-a întors cu inima la adevăr, astfel încât fratele acela a început să creadă și să asculte cu luare aminte toate cuvintele sfântului. Cuviosul Coprie se arăta astfel un om prin care Duhul Sfânt lucra nu doar prin cuvânt, ci și prin vedenii și întăriri nevăzute, spre luminarea celor ce aveau inima împietrită.
Mijlocitor al credinței vii și lucrătoare
Altădată, un țăran a venit cu un vas de nisip și aștepta cu smerenie la ușa chiliei Sfântului Cuvios Coprie. Văzându-l, frații s-au mirat de acest gest neobișnuit și l-au întrebat pe stareț ce însemna acea purtare. Atunci, cuviosul, smerindu-se, le-a povestit o minune petrecută cu ceva vreme în urmă, spre slava lui Dumnezeu.
Un sat din apropiere, ai cărui locuitori erau închinători la idoli, suferea cumplit din pricina pământului neroditor. Nimic nu creștea acolo: grâul se usca înainte de vreme, iar viermii roadeau rădăcinile plantelor. Auzind de Cuviosul Coprie, oamenii l-au chemat și, prin cuvântul său și lucrarea harului, au primit credința creștină și au fost botezați.
După aceea, acei oameni s-au rugat cu stăruință cuviosului, cerându-i să mijlocească la Dumnezeu pentru ca pământul lor să devină roditor. Iar el le-a spus: „Credința voastră să fie neîndoielnică, și Domnul nu vă va trece cu vederea.” Cu evlavie adâncă, au luat o mână de țărână de sub pașii cuviosului și au cerut binecuvântare asupra ei. Sfântul le-a zis: „Să vă fie vouă după credința voastră!” Și ei, întorcându-se la ogoarele lor, au amestecat acea țărână cu sămânța pe care o semănau.
Dumnezeu, văzând credința lor curată și puternică, a binecuvântat pământul, iar de atunci ogoarele au dat rod îmbelșugat, cum niciun alt ținut nu mai avea în acea vreme. Din acea zi, în fiecare an, sătenii vin cu vase de țărână sau nisip, cerând binecuvântarea cuviosului. Iar Domnul, Care vede credința oamenilor, le răsplătește cu roade bogate și binecuvântate.
Chip al smereniei și al slujirii tăcute
Deși era făcător de minuni și cunoscut pentru darul rugăciunii sale, Sfântul Cuvios Coprie trăia în deplină smerenie. Nu primea laude și nu îngăduia altora să-i slăvească faptele, ci îndrepta toată lauda către Dumnezeu. Când frații se minunau de roadele credinței și de recunoștința oamenilor, el zicea: „Nu eu am făcut, ci Domnul, în mila Sa, a lucrat prin credința lor.” Nu se socotea vrednic de cinste, ci se considera cel mai mic dintre frați, iar viața lui era una de tăcere, rugăciune și slujire neîntreruptă.
Această smerenie era lucrătoare și convingătoare, făcându-i pe cei din jur să se întărească în evlavie și să caute nu slava omenească, ci adevărata comuniune cu Dumnezeu. Astfel, Cuviosul Coprie a fost martor al lucrării dumnezeiești nu doar prin minunile săvârșite, ci și prin felul său de a fi – blând, smerit și plin de lumină lăuntrică.
Puterea credinței drepte
Sfântul Cuvios Coprie nu era doar povestitor și dascăl, ci și apărător al dreptei credințe. Într-o confruntare cu un eretic maniheu, văzând că nu-l poate convinge prin cuvinte, a propus o încercare de foc. A intrat în mijlocul unui foc aprins, iar flăcările s-au despărțit și nu l-au atins. Stătea pe cărbuni ca pe o iarbă verde, nevătămat. Această minune l-a smerit și pe eretic, iar poporul a fost întărit în credința ortodoxă.
O sfântă sfârșire a vieții Sfinților
Sfântul Cuvios Patermutie, până la sfârșitul vieții sale, a rămas în osteneli pustnicești și a fost căutat de mulți pentru sfat, vindecare și rugăciune. Se spune că un păcătos, aflat pe patul morții, l-a rugat cu lacrimi să-i ceară lui Dumnezeu să-i mai dăruiască ani pentru pocăință. Sfântul Cuvios Patermutie s-a rugat, iar Domnul i-a mai dat trei ani, timp în care acel om s-a pocăit și a murit împăcat.
Amândoi sfinții, Patermutie și Coprie, s-au mutat în pace la Domnul la adânci bătrâneți, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Viața lor a fost o mărturie vie a lucrării harului lui Dumnezeu, Care ridică pe cei căzuți și luminează pe cei ce zac în întunericul păcatului.
Moștenirea lor duhovnicească
Pomenirea acestor sfinți este o chemare la pocăință, nădejde și înnoire sufletească. Patermutie, tâlharul pocăit devenit sfânt, și Coprie, slujitorul smerit și făcător de minuni, sunt dovezi vii că „Iar Legea a intrat şi ea ca se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul; ” (Romani 5, 20). Ei ne învață că nimeni nu este pierdut dacă se pocăiește sincer și se dăruiește lui Dumnezeu.
Fie ca rugăciunile lor să ne însoțească în lupta cu patimile, să ne lumineze în întunericul ispitelor și să ne călăuzească spre limanul cel lin al mântuirii.