În istoria Bisericii, viețile sfinților ne arată cum harul lui Dumnezeu poate ridica sufletele omenești din încercările cele mai grele către desăvârșire și sfințenie. Un exemplu luminos de dragoste, credință și lepădare de sine este cel al Sfinților Cuvioși Andronic și Atanasia, care au trăit în Antiohia cea Mare pe vremea împăratului Teodosie cel Mare. Viața lor este o icoană a credinței vii, a răbdării în suferință și a desăvârșirii întru Hristos prin renunțarea la toate cele lumești.
O familie binecuvântată și plină de fapte bune
Sfântul Andronic era un om evlavios, cu frică de Dumnezeu, de meserie zlătar, adică lucrător de aur și argint. El își câștiga viața prin muncă cinstită și trăia în curăție, dreptate și milostenie. Din tinerețe s-a căsătorit cu fericita Atanasia, fiica unui alt zlătar credincios, pe nume Ioan. Deși se bucurau de o stare materială bună, nu s-au lăsat robiți de bogăție, ci o foloseau ca pe un dar al lui Dumnezeu pentru a face bine.
Ei împărțeau toate veniturile lor în trei părți: o parte o dădeau săracilor, alta o foloseau pentru împodobirea bisericilor și întreținerea celor lipsiți, iar a treia o păstrau pentru trebuințele casei. Această rânduială arată cumpătarea și dreapta socoteală cu care își trăiau viața.
Cei doi soți viețuiau în deplină înțelegere și rugăciune, iar Dumnezeu i-a binecuvântat cu doi copii – un fiu, Ioan, și o fiică, Maria. După nașterea celor doi, cei binecuvântați au hotărât, cu învoială și dragoste sfântă, să trăiască mai departe ca frate și soră, în curăție trupească, dedicându-se cu totul slujirii lui Dumnezeu.
Ei se îndeletniceau neîncetat cu rugăciunea, postul și milostenia, cercetau pe cei bolnavi, îi hrăneau și îi îmbrăcau, fiind sprijin și mângâiere pentru toți cei necăjiți. Miercurea și vinerea le petreceau în post și rugăciuni, iar casa lor era plină de pace și binecuvântare.
Încercarea cea mare, pierderea copiilor
După doisprezece ani de viață curată și bineplăcută Domnului, Dumnezeu a îngăduit o grea încercare asupra lor, ca să le arate tăria credinței și dragostea pentru cele cerești. Într-o zi, Atanasia s-a întors de la biserică și a găsit pe ambii copii bolnavi de febră grea. Soțul ei, întorcându-se și el de la rugăciune, a văzut boala copiilor și, cu smerenie, a zis: „Fie voia Domnului!”
Pe când se afla la biserica Sfântului Mucenic Iulian, rugându-se pentru ei, amândoi copiii și-au dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Când s-a întors acasă, Andronic i-a aflat pe amândoi morți. În loc să cârtească, s-a plecat în genunchi și a rostit cuvintele dreptului Iov:
„Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”
Atanasia însă, cuprinsă de durerea firească a unei mame, plângea neîncetat, dorind chiar să moară odată cu copiii ei. La înmormântarea lor, toți cetățenii Antiohiei s-au adunat, împreună cu patriarhul și clerul, și i-au așezat pe cei doi prunci în biserica Sfântului Iulian.
Mângâierea cerească și chemarea la viața monahală
După înmormântare, Atanasia nu s-a mai putut întoarce acasă, ci a rămas lângă mormintele copiilor, plângând și rugându-se. Într-o noapte, i s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian în chip de monah și i-a spus:
„O, femeie, pentru ce nu lași pe cei ce sunt aici să se odihnească? De ce plângi pentru dânșii? Precum trupul omului are nevoie de hrană, tot așa și copiii tăi se hrănesc acum cu bunătățile cerești de la Hristos.”
Atanasia, auzind aceste cuvinte, s-a umilit și a zis: „Dacă fiii mei viețuiesc în cer, de ce să plâng?” Din clipa aceea, durerea ei s-a prefăcut în pace și bucurie duhovnicească.
Întorcându-se acasă, a povestit totul soțului ei, iar amândoi s-au mângâiat și au hotărât să-și lase toate cele lumești și să se dăruiască lui Dumnezeu întru viață monahală. Au împărțit toată averea la săraci, au eliberat robii, iar o parte din bunuri au dat-o socrului Atanasiei pentru a ridica un azil de săraci și o casă pentru străini.
Apoi, ieșind noaptea din Antiohia, s-au rugat ca Avraam și Sarra odinioară:
„Doamne, Cel ce ai zis lui Avraam: Ieși din pământul tău și din neamul tău, și vino în pământul pe care ți-l voi arăta ție, călăuzește-ne și pe noi în frica Ta!”
Despărțirea pentru Hristos
Ajungând la Ierusalim, s-au închinat la Sfintele Locuri, apoi au mers în Egipt, la marele părinte duhovnicesc Avva Daniil. Acesta, văzând râvna și smerenia lor, le-a dat binecuvântare: pe Andronic l-a trimis la mănăstirea de călugări din Schit, iar pe Atanasia la mănăstirea de maici Tabenisiotă.
Astfel s-au despărțit, după atâția ani de viață împreună, nu din ură sau slăbiciune, ci din dragoste pentru Hristos și dorința de a se dărui deplin vieții duhovnicești.
Revederea tainică, sub chipul monahului Atanasie
După doisprezece ani de nevoință, cu binecuvântarea Avvei Daniil, Andronic a plecat să se închine din nou la Sfintele Locuri. Pe drum s-a întâlnit cu un monah numit Atanasie, care, de fapt, era chiar soția sa, Sfânta Atanasia, îmbrăcată în haine bărbătești.
El n-a recunoscut-o, căci chipul ei era schimbat de nevoință, post și lacrimi. Atanasia, însă, l-a cunoscut și i-a zis:
„Unde mergi, Avva Andronic?”
„Mă duc la Sfintele Locuri”, a răspuns el.
„Să mergem împreună”, a zis ea, „dar să păzim tăcerea.”
Au mers astfel în tăcere, în rugăciune și post, s-au închinat împreună la Locurile Sfinte, apoi s-au întors la Schit, unde, cu binecuvântarea starețului, au viețuit în aceeași chilie încă doisprezece ani, fără ca Andronic să știe cine era tovarășul său de nevoință.
Descoperirea minunată și sfârșitul lor cu pace
Când Sfânta Atanasia s-a apropiat de sfârșitul vieții, i-a scris o scrisoare Avvei Daniil, rugându-l să o înmâneze lui Andronic după moartea ei. Când a venit vremea să se despartă de trup, ea și-a dat sufletul în mâinile Domnului în mare pace.
După îngroparea ei, frații au descoperit că „monahul Atanasie” era femeie, iar Avva Daniil i-a dat scrisoarea lui Andronic. Citind-o, el a înțeles că acel monah smerit și tăcut fusese soția sa, Atanasia. Cuprins de uimire și de lacrimi, a slăvit pe Dumnezeu pentru taina cea mare a iubirii și răbdării ei.
Opt zile mai târziu, Sfântul Andronic s-a mutat și el la Domnul, iar trupurile lor au fost așezate împreună, ca și sufletele lor care s-au unit în Împărăția Cerurilor.
Moștenirea lor duhovnicească
Viața Sfinților Cuvioși Andronic și Atanasia este o pildă de credință statornică, de dragoste curată și de răbdare în încercări. Ei ne învață că adevărata fericire nu stă în bogăție sau în împliniri pământești, ci în unirea cu Dumnezeu prin ascultare, smerenie și lepădare de sine.
Pomenirea lor se face la 9 octombrie, iar Biserica îi cinstește ca pe doi soți sfinți care, prin răbdare și jertfă, s-au învrednicit de bucuria cea veșnică în Împărăția lui Hristos.
Fie ca rugăciunile Sfinților Cuvioși Andronic și Atanasia să ne întărească și pe noi în credință, în dragostea față de aproapele și în nădejdea cea neclintită în mila lui Dumnezeu, Care „răsplătește fiecăruia după faptele sale” și îi primește în slava Sa pe cei ce și-au purtat crucea cu răbdare și cu inimă curată.
Troparul Sfântului Cuvios Andronic
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Andronic. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Troparul Sfintei Cuvioase Atanasia
Glasul al 8-lea
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Atanasia, duhul tău.