În fiecare an, pe data de 8 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Nou Mucenic Ignatie Athonitul, un mare mărturisitor al credinței creștine, care și-a dat viața pentru Domnul Iisus Hristos în anul 1814 la Constantinopol. Viața sa, plină de încercări, este o pildă de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu și de dragoste jertfelnică pentru adevărata credință.
Originea și copilăria
Sfântul Ignatie s-a născut în satul Eski Zagora, din regiunea Târnovo a Bulgariei, într-o familie de creștini evlavioși, părinții săi numindu-se Gheorghe și Maria. La botez a primit numele de Ioan, și încă din fragedă pruncie s-a arătat înzestrat cu o inteligență vie și cu o inimă curată, înclinată către cele duhovnicești.
Când era copil, familia sa s-a mutat în orașul Philippopolis (Plovdiv), unde părinții l-au trimis la școală. Aici, tânărul Ioan a dovedit multă sârguință, însă în adâncul inimii sale ardea o dorință mai mare decât oricare alta, aceea de a se dărui cu totul lui Dumnezeu prin viața monahală.
Intrarea în monahism și încercările din tinerețe
Ajuns la vârsta maturității, Ioan a plecat la Mănăstirea Rila, unul dintre cele mai vechi și mai renumite lăcașuri de rugăciune din Bulgaria. A fost dat în grija unui părinte duhovnicesc aspru, sub ascultarea căruia a rămas timp de șase ani. Viața monahală i-a adus multe nevoințe, iar asprimea părintelui său duhovnicesc l-a pus la grea încercare. Slăbind sufletește, Ioan s-a întors pentru o vreme acasă.
În acea perioadă, sârbii s-au ridicat împotriva jugului musulman, iar tatăl lui Ioan, Gheorghe, a fost numit comandant al unei brigăzi otomane. Dar fiind creștin dreptcredincios, a refuzat să lupte împotriva fraților săi de credință. Pentru acest refuz, a fost ucis mișelește de turci, care l-au înjunghiat și i-au tăiat capul.
După acest tragic eveniment, mama și surorile lui Ioan au fost prinse și silite să se lepede de credință, trecând la Islam. Ioan a fost nevoit să fugă și s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe, care, cu mult curaj, l-a ascuns și apoi l-a ajutat să scape din mâinile prigonitorilor. Cu ajutorul acestei femei, el a reușit să fugă în Țara Românească, ajungând la București, unde l-a cunoscut pe Sfântul Eftimie, un alt martir al Domnului Iisus Hristos.
Drumul spre Sfântul Munte Athos
Deși a găsit adăpost în România, Ioan nu a dorit să rămână acolo. Simțea că Dumnezeu îl cheamă la o viață mai înaltă, așa că a pornit spre Sfântul Munte Athos, locul unde rugăciunea și nevoința s-au împletit de veacuri.
Pe drum, a trecut prin satul Soumla, unde l-a reîntâlnit pe vechiul său prieten, părintele Eftimie. Însă, spre durerea sa, a aflat că acesta se lepădase de Hristos și trecuse la religia musulmană. Această veste l-a întristat profund și l-a făcut să plece mai departe cu lacrimi, cerând lui Dumnezeu să-l întărească în credință.
Nu după mult timp, Ioan a fost prins de soldații turci, care l-au jefuit și l-au amenințat cu moartea dacă nu se convertea la Islam. Într-un moment de slăbiciune, el a promis că o va face, iar turcii l-au lăsat să plece. Dar conștiința lui nu i-a dat pace. Își simțea sufletul apăsat de greaua cădere și se căia adânc pentru cuvântul necugetat spus din frică.
Pocăința și renașterea duhovnicească în Muntele Athos
Ajuns din nou în satul natal, Ioan a întâlnit un călugăr de la Mănăstirea Grigoriu din Athos și, împreună cu acesta, a pornit spre Sfântul Munte. Acolo s-a stabilit la Schitul Sfânta Ana, unde a fost primit sub ascultarea părintelui Vasile.
Viața aspră, rugăciunea neîncetată și smerenia au curățit inima lui Ioan, care a început să simtă din nou dulceața harului dumnezeiesc. Într-o călătorie la Tesalonic, el și părintele Vasile au fost martori la mucenicia călugărilor David și Eftimie din Demetsana, care au suferit moarte pentru Hristos. Această priveliște l-a cutremurat pe tânărul Ioan și a reaprins în sufletul său dorința de a-și răscumpăra căderea prin jertfă și mărturisire.
Părintele Vasile, însă, l-a sfătuit să nu se grăbească, ci să se întoarcă la mănăstire și să se pregătească duhovnicește. La scurt timp, părintele s-a mutat la Domnul, iar Ioan a rămas mai hotărât ca oricând să-și închine viața lui Hristos.
Sub îndrumarea părintelui Acachie, Ioan a primit canon de rugăciune, metanii și citirea zilnică a Evangheliei. După o vreme, a fost tuns în monahism, primind numele de Ignatie, în amintirea Sfântului Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu.
Mărturisirea credinței la Constantinopol
După ani de pocăință, rugăciune și nevoință, Sfântul Ignatie a cerut binecuvântarea bătrânului Acachie pentru a merge la Constantinopol împreună cu un alt monah, Grigorie, pentru a-și împlini dorința de a-L mărturisi pe Hristos cu prețul vieții.
Ajuns în capitala Imperiului Otoman, Ignatie s-a spovedit și s-a împărtășit cu Sfintele Taine, pregătindu-se pentru cununa muceniciei.
Apoi, îmbrăcat în haine musulmane, s-a înfățișat înaintea cadiului, judecătorul musulman, și a mărturisit fără frică:
„Sunt creștin și nu voi primi niciodată credința voastră. M-am lepădat de Hristos cândva din frică, dar acum vin să-mi ispășesc păcatul și să mărturisesc adevărul.”
Zicând acestea, a aruncat turbanul musulman la picioarele cadiului, semn al lepădării de Islam.
La început, cadiul a crezut că Ignatie este nebun și l-a avertizat că dacă nu încetează cu asemenea vorbe, va fi chinuit și omorât. I-a promis bogății și cinste dacă se va întoarce la Islam, dar Ignatie a răspuns cu tărie:
„Toate bogățiile lumii sunt nimic față de Hristos, Domnul meu! Nici o frică, nici o promisiune nu mă vor despărți de El.”
Moartea mucenicească și slava veșnică
Văzând statornicia lui, turcii s-au înfuriat și au poruncit să fie spânzurat. Astfel, Sfântul Nou Mucenic Ignatie Athonitul și-a dat sufletul în mâinile Domnului la 8 octombrie 1814, la Constantinopol, primind cununa cea neveștejită a muceniciei.
Trupul său a fost luat de creștini cu mare evlavie și îngropat cu cinste, iar mai târziu au fost semnalate numeroase minuni la locul unde se odihneau sfintele sale moaște.
Moștenirea duhovnicească a Sfântului Nou Mucenic Ignatie
Viața Sfântului Nou Mucenic Ignatie Athonitul ne arată că pocăința sinceră poate ridica sufletul din cea mai adâncă prăpastie. El a căzut, dar s-a ridicat prin lacrimi, rugăciune și jertfă. A fost un om al durerii, dar și al biruinței duhovnicești.
Pentru monahii și credincioșii din toate timpurile, Sfântul Nou Mucenic Ignatie este un model de curaj, smerenie și statornicie în credință. El ne amintește că nimic nu este mai de preț decât dragostea pentru Hristos și că adevărata libertate se găsește doar în ascultarea de Dumnezeu.
Astăzi, când lumea caută siguranța în lucruri trecătoare, exemplul Sfântului Nou Mucenic Ignatie ne cheamă să ne întărim în credință, să nu ne temem de prigoană, de batjocură sau de lipsuri, ci să mărturisim cu tărie că Iisus Hristos este Domnul și Mântuitorul nostru.
Prin viața și moartea sa, Sfântul Nou Mucenic Ignatie Athonitul a arătat că lumina lui Hristos nu poate fi stinsă nici de întunericul cel mai adânc.