În ziua de 6 iulie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește cu aleasă evlavie pe Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare, unul dintre cei mai luminați părinți ai pustiei egiptene și unul dintre cei mai iubiți sfinți ai monahismului răsăritean. Viața și învățăturile lui strălucesc prin simplitate, dar și prin adânc duhovnicesc, devenind pentru noi toți o chemare către pocăință sinceră, lepădare de sine și urmarea lui Hristos cu tot sufletul.
Tinerețea și chemarea la nevoință
Sfântul Cuvios Sisoe a trăit în secolul al IV-lea, fiind originar din Egipt. Încă din tinerețe a ales calea slujirii lui Dumnezeu, părăsind toate ale lumii și luând asupra sa jugul cel ușor al Domnului Iisus Hristos. Dorul de curăție, de liniște și de Dumnezeu l-a dus în pustiul Schetis, unul dintre cele mai vestite locuri de nevoință ale Egiptului. Acolo, înconjurat de sfinți pustnici și mari rugători, Cuviosul Sisoe s-a format duhovnicește, învățând ascultarea, rugăciunea, postul și răbdarea.
După moartea Sfântului Antonie cel Mare, marele părinte al pustiei, Sfântul Cuvios Sisoe s-a retras în muntele unde viețuise acest dascăl al monahismului, dorind să urmeze în toate chipul vieții sale. Acolo avea să petreacă în singurătate și aspră nevoință nu mai puțin de 72 de ani, trăind asemenea îngerilor, cu mintea pururea la Dumnezeu.
Harul și smerenia desăvârșită
Deși a ajuns la măsuri duhovnicești înalte, făcând minuni, vindecând bolnavi și alungând demoni, Sfântul Cuvios Sisoe a fost cunoscut mai ales pentru adânca sa smerenie. El se socotea pe sine mai prejos decât toți oamenii și nu credea că a ajuns măcar la începutul pocăinței. Atât de mult se temea de mărirea omenească, încât, atunci când a înviat un copil prin rugăciunea sa, s-a întristat adânc și l-a rugat pe tatăl acelui copil să nu spună nimănui minunea până la moartea sa.
Minuni ale Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare
Viața Cuviosului Sisoe a fost presărată cu minuni dumnezeiești, izvorâte nu din dorința sa de a fi lăudat de oameni, ci din puterea harului pe care l-a primit pentru smerenia și curăția viețuirii sale. Cu toate că fugea cu totul de slava pământească și refuza să fie socotit făcător de minuni, Dumnezeu a lucrat prin el minuni mari, spre întărirea credinței celor care îl căutau cu nădejde.
Învierea copilului adus de tatăl său
Cea mai cunoscută și cutremurătoare minune a Sfântului Sisoe este învierea unui copil, consemnată atât în Pateric, cât și în Viețile Sfinților. Un mirean, dorind să primească binecuvântare de la bătrânul pustnic, a pornit către muntele lui Antonie, având cu el pe fiul său. Pe drum, copilul s-a îmbolnăvit grav și a murit, dar tatăl său nu s-a tulburat, ci l-a adus, mort fiind, înaintea Sfântului, așezându-l cu fața în jos la picioarele lui, ca și cum ar fi cerut o binecuvântare.
Sfântul Sisoe, neștiind că pruncul murise, s-a rugat pentru el și i-a spus simplu: „Scoală-te, fiule, și du-te de aici.” În acea clipă, copilul a înviat și a ieșit pe urmele tatălui său. Văzându-și fiul viu, omul s-a întors, s-a închinat Sfântului și i-a mulțumit, dar Cuviosul s-a mâhnit, cerând să nu fie spus nimănui ceea ce se întâmplase, până la moartea sa. Această minune este dovada harului pe care îl avea, dar și a adâncii smerenii în care trăia.
Discernământul și putere asupra patimilor
Sfântul avea și darul înainte-vederii și al cunoașterii inimii. Un ucenic, Apolos, a fost ispitit de gânduri de slavă deșartă și de dorința de a primi preoția. Diavolii i se arătau în vis, în chip de arhierei, „hirotonindu-l” episcop. Când a cerut binecuvântarea Sfântului Cuvios Sisoe să plece în cetate pentru a se face preot, Sfântul i-a interzis și l-a sfătuit să nu caute rânduiala mai presus de vrednicia sa. Apolos însă, din ambiție, a fugit. Pe drum, i s-a arătat un demon în chip de fiară înfricoșătoare, semn că înșelarea era mare. Dumnezeu a îngăduit această vedenie spre trezirea lui, iar mustrarea nevăzută l-a întors la pocăință și ascultare.
Îndreptarea celor care voiau izbândă și dreptate lumească
Altă minune subtilă, dar de mare putere duhovnicească, este rugăciunea Sfântului către Dumnezeu când un frate voia să se răzbune. Acesta venise la Sfântul Cuvios Sisoe plângându-se că un frate i-a făcut strâmbătate și cerea cu înverșunare să se răzbune. Sfântul i-a spus cu blândețe să lase la Dumnezeu izbânda, dar văzând că fratele insistă, s-a ridicat și a rostit: „Doamne, nu mai avem trebuință de Tine ca să porți grijă pentru noi, căci ne facem singuri izbânda noastră.” Aceste cuvinte au străpuns inima fratelui, care a căzut la picioarele starețului cerând iertare și lepădându-se de dorința de răzbunare.
Discernerea vinului de la satana
La o pomană care se făcea în muntele lui Antonie, un bătrân i-a adus Sfântului Cuvios Sisoe trei pahare cu vin. Sfântul a băut primul, apoi al doilea, dar când i s-a oferit și al treilea, a refuzat categoric, spunând: „Ajunge, frate, nu știi că acesta este de la satana?” Această discernere nu era din asprime, ci din adâncă experiență ascetică: în toate își păstra mintea trează, refuzând orice putea slăbi lupta duhovnicească.
Învierea sufletului căzut prin ridicare neîncetată
Una dintre cele mai mari „minuni” duhovnicești pe care le săvârșea Sfântul Cuvios Sisoe era renașterea sufletească a celor care cădeau în păcat. El nu dădea niciodată nădejde deznădăjduirii. Când un frate l-a întrebat câte ridicări urmează după fiecare cădere, Sfântul a spus: „Până când te va găsi sfârșitul, ori în bine, ori în rău.” Pentru mulți monahi, acest cuvânt era ca o înviere lăuntrică, întărindu-i să se ridice și să nu mai cadă în disperare.
Învățături despre pocăință și ridicare
Sfântul Cuvios Sisoe a fost un dascăl al inimii. El îi învăța pe frați cu blândețe și înțelepciune, lăsând în urma sa numeroase apoftegme care circulă până astăzi în Patericul egiptean. Un frate l-a întrebat odată dacă un an de pocăință este de ajuns pentru cel care a căzut în păcat. Sfântul a răspuns: „Este mult.” Când fratele a întrebat dacă șase luni sau patruzeci de zile sunt suficiente, iarăși răspunsul a fost că este prea mult. Apoi a spus: „Cred milostivirii Iubitorului de oameni că, dacă omul se pocăiește cu tot sufletul, trei zile îi sunt de ajuns ca Dumnezeu să-i primească pocăința.”
Această învățătură nu vine dintr-un dispreț față de canon sau nevoință, ci dintr-o profundă cunoaștere a milei lui Dumnezeu și a puterii pocăinței sincere. Pentru Sfântul Cuvios Sisoe, nu durata era cheia, ci intensitatea și sinceritatea inimii.
Alt frate, mărturisind că a căzut de mai multe ori, a întrebat cu durere: „Până când să mă tot ridic?” Răspunsul Sfântului a fost limpede: „Până ce sfârșitul te va găsi ori în cele bune, ori în cele rele. Trebuie să ne ridicăm mereu, căci nu știm ceasul în care vom fi chemați.”
Pilda vie a nevoinței și a discernământului
Sfântul Cuvios Sisoe a fost și un om cu discernământ duhovnicesc ascuțit. El învăța că smerenia este începutul tuturor virtuților și că aceasta se dobândește atunci când omul îi vede pe toți ceilalți ca fiind mai buni decât sine. Nu făcea judecăți grăbite și nici nu era aspru cu ceilalți. Îi sfătuia să nu se răzbune, ci să lase dreptatea în mâinile lui Dumnezeu. Uneori, mustra cu cuvântul și cu pilda rugăciunii, ca atunci când un frate i-a zis că vrea să-și facă dreptate: „Dumnezeule, nu mai avem trebuință de Tine, căci ne facem singuri izbânda”, și fratele s-a rușinat adânc.
Chiar și în bătrânețe, când ucenicul său îl îndemna să meargă mai aproape de lume, el a zis: „Unde nu este femeie, acolo să mergem”, arătând dorința de a fugi de orice prilej de tulburare, rămânând în liniștea pustiei, unde sufletul poate auzi glasul lui Dumnezeu.
Adormirea și vedenia cerească
Moartea Sfântului Cuvios Sisoe a fost o adevărată revelație a sfințeniei sale. În ceasul adormirii, monahii adunați în jurul său au văzut cum fața lui s-a luminat ca soarele. El însuși a spus că vede venind la el ceata prorocilor, apoi pe Sfinții Apostoli, iar în cele din urmă, pe Îngerii Domnului. Cuprins de cutremur, a strigat: „Mă rog să mi se îngăduie puțină vreme pentru pocăință.” Când i-au spus că nu mai are nevoie de pocăință, Sfântul a răspuns plângând: „Cu adevărat, nu știu să fi început măcar pocăința.” Atunci toți s-au minunat de smerenia lui adâncă, știind cât de sfântă fusese viața sa.
Când și-a dat sufletul în mâinile Domnului, chilia s-a umplut de lumină și de bună mireasmă cerească, semn al sfințeniei și al unirii cu Hristos.
Moștenirea duhovnicească
Viața Sfântului Cuvios Sisoe este o icoană vie a înfrânării, a blândeții, a răbdării, a rugăciunii și, mai ales, a smereniei. El nu a scris tratate de teologie, dar fiecare cuvânt al său s-a transmis cu putere până în zilele noastre, fiind comoară de înțelepciune pentru monahi și mireni deopotrivă. Sfântul îi învăța pe toți că nădejdea trebuie pusă în Dumnezeu, nu în sine, și că tot ceea ce ni se întâmplă trebuie primit cu mulțumire, fie bine, fie rău.
În pictura bisericească, Sfântul Cuvios Sisoe este adesea înfățișat lângă mormântul lui Alexandru Macedon, privind cu cutremur la zădărnicia slavei lumești, rostind: „Vai de tine, lume, care am fost împărat și n-am putut lua nimic cu mine! Unde este slava? Unde este puterea?” Această imagine a devenit simbolul amintirii morții, „memento mori”, temă profundă a spiritualității ortodoxe.
Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare este un mare luminător al pustiei și un părinte al Bisericii care ne îndeamnă nu prin cuvinte înalte, ci prin pilda vieții
El ne arată că sfințenia nu este un ideal de neatins, ci o realitate ce se trăiește în smerenie, în rugăciune și în lupta de a ne ridica iar și iar, până când sfârșitul ne va găsi în brațele lui Dumnezeu.
Condacul Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Sihăstrind, înger pe pământ te-ai arătat, luminând, cuvioase, gândurile credincioşilor cu dumnezeieşti semne totdeauna. Pentru aceasta, pe tine, Sfinte Sisoe, cu credinţă te cinstim.
Troparul Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare
Glasul 1
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Sisoe; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.