Nașterea și formarea unui suflet ales
Sfântul Ambrozie de la Optina (în lume, Alexandru Mihailovici Grenkov) s-a născut la 21 noiembrie 1812, în județul Lipețk din gubernia Tambov, într-o familie numeroasă de paracliser de la sat. Ziua nașterii sale a coincis cu hramul bisericii, iar mulțimea adunată la sărbătoare avea să devină, simbolic, icoana întregii sale vieți: „Precum m-am născut în mijlocul poporului, astfel și viețuiesc în mijlocul lui”, spunea mai târziu starețul. Copilul a fost de mic vioi, ager, cu minte sprintenă. După școala duhovnicească din Lipețk a urmat Seminarul din Tambov, unde s-a remarcat prin memorie și pătrundere: colegii mărturiseau că, deși părea mereu în mișcare, când răspundea era ca și cum ar fi citit din carte. După absolvire a fost o vreme învățător particular, apoi profesor la școala duhovnicească din Lipețk.
Boala, încercarea și chemarea lui Dumnezeu
Însă, în taină, în sufletul său se cocea o ruptură față de lume. Alexandru a început să se însingureze, să se roage noaptea în livadă sau în pod, cercetând deșertăciunea celor trecătoare și dorind să se dăruiască celor veșnice. O boală grea i-a prilejuit un legământ: dacă se va tămădui, va primi chipul monahal. Tămăduit, s-a împiedicat o vreme în ezitări, dar o nouă suferință l-a întărit în hotărâre. A mers la starețul Ilarion Troekurovski, care i-a arătat calea: „Mergi la Optina și vei ajunge experimentat”.
Chemarea la Optina și ucenicia
Fără să-și anunțe nici familia, nici autoritățile eparhiale, Alexandru a plecat în taină spre Sihăstria Optina. Ajuns acolo, a scris arhiereului din Tambov explicând frăgezimea hotărârii sale: se temea ca insistențele rudelor să nu-l clatine. La schit i s-a încredințat mai întâi ascultare la bucătărie, apoi a devenit ajutorul și ucenicul cel mai apropiat al marelui stareț Macarie. Cultivat și harnic, a participat la munca de traducere și tipărire a scrierilor patristice despre viața monahală, lucrare fundamentală în renașterea duhovnicească de la Optina.
În această școală a ascultării, în chip neobservat, s-au aprins în el înălțimea duhului și puterea dragostei. Încă de la intrare s-a distins prin bunăvoință și blândețe. După mutarea la Domnul a părintelui Macarie, turma lui a trecut firesc la părintele Ambrozie: fără tulburare, fără zguduire. Începea pentru el lupta neîncetată a stăreției.
Părintele tuturor celor necăjiți
Poporul l-a cunoscut curând ca pe un stareț la care oricine putea veni în ceas de strâmtorare sufletească. Oamenii soseau din toate colțurile Rusiei, auzind despre înțelepciunea, sfințenia și bunătatea lui fără margini. A-i iubi pe cei din jur, a le dori fericirea binecuvântată de Dumnezeu și a se strădui să le aducă această bucurie, aceasta a fost respirația lui. Aproape de el, inimile se deschideau singure, se năștea încrederea deplină, o apropiere caldă ca între tată și fiu.
Cum se năștea această legătură? Era taina părintelui Ambrozie. Îi asculta pe toți, stând jos sau semi-întins pe patul suferinței – și, pătrunzând adâncul vieții lor, arăta sensul încercărilor și calea de urmat. Pentru el, „treaba” nu era doar sufletul despărțit de nevoile concrete. Știa că flămândului întâi îi dai pâine și abia apoi îi vorbești despre dreptate. Sfaturile lui, pline de discernământ și milă, atingeau nu doar viața lăuntrică, ci și hotărâri familiale, financiare, negustorești, profesionale, pentru că Hristos binecuvântează orice muncă cinstită și o luminează cu sens.
Daruri duhovnicești: discernământ, înainte-vedere, vindecare
Părintele Ambrozie avea darul rar al discernământului: știința de a da fiecărei situații răspunsul potrivit, de a vedea consecințele unui pas, de a evalua cursul și însemnătatea unei fapte. Ceea ce pentru unul era folositor, pentru altul putea fi primejdios; el le deosebea prin luminare de la Dumnezeu. Mulți au văzut și lucrarea înainte-vederii sale: fără să întrebi, găseai în cuvântul lui dezlegarea gândului tău ascuns. La binecuvântările generale, vorbind către toți, atingeau pe cineva anume, ca și cum ar fi stat de vorbă în taină cu inima lui. Își ascundea însă darul, ca și cel al vindecării: trimitea pe cei bolnavi la fântâna tămăduitoare din pustiul Tihon, ocolind slava omenească.
Milostenie fără margini și lucrare creatoare
„Pe nimeni și niciodată să nu refuzi”, această regulă o trăia. Prin mâinile lui treceau jertfele fiilor duhovnicești și se împrăștiau numaidecât către cei în nevoi. Din aceste dărnicii s-a zidit și întreținut Mănăstirea Șamordino, cu peste cinci sute de monahii și cu spitalele ei. El însuși aprindea curajul celor cinstiți care voiau să înceapă o lucrare bună, îi învăța cum să depășească piedicile, găsea soluții inspirate, pline de realism și credință, pentru cele mai încurcate situații, de la marile hotărâri până la lucrurile de uz casnic.
Rânduiala unei zile pline de jertfă
Ziua starețului începea la 4–5 dimineața, cu pravilă îndelungă, apoi rămânea singur în rugăciune. Când primea vizitatori, adesea chipul îi era transfigurat de o bucurie nepământeană. De la ora nouă, întâi călugării, apoi mirenii, veneau pe rând, fiecare cu povara sa: păcate, nedumeriri, nenorociri, bucurii. Îi primea pe toți cu aceeași căldură, până la prânz; gusta câteva linguri de mâncare, se retrăgea puțin, se citea Vecernia, iar vizitele se prelungeau până târziu. În fiecare zi primea treizeci-patruzeci de scrisori; le sorta fără să le deschidă, cunoscând care sunt urgente, dicta răspunsuri smerite „mult-păcătosul ieromonah Ambrozie”, care aduceau mângâiere și luminare la mari depărtări.
Trupul îi era slăbit de suferință, picioarele îl dureau, umbla sprijinindu-se într-o cârjă, iar cea mai mare parte a timpului o petrecea semi-culcat pe pat. Și totuși, în slăbiciunea lui se arăta puterea care venea de la Dumnezeu: „Sunt slab”, spunea despre stăreția sa, dar această „slăbiciune” era îngăduință plină de credință în chipul dumnezeiesc din fiecare om. Știa că marele păcătos poate renaște, că lupta până la capăt înfrânge deznădejdea, că Dumnezeu primește pocăința fierbinte.
Chipul duhovnicesc: blândețe, umor, tact
Smerenia părintelui îi făcea pe alții să uite marea lui statură duhovnicească. Despre cei care îi făcuseră rău vorbea cu compătimire sinceră. Avea un umor curat, dezarmant, care dezgheța inimile și dezamorsa ispitele. Era plin de tact: nu demasca pe nimeni înaintea altora, primea cu aceeași bunăvoință pe drept și pe păcătos, astfel încât nimeni nu se rușina să vină iar, chiar după neascultare. Către cei rătăciți nu se apropia cu asprime, ci cu dragoste care naște îndreptare. Nu întâmplător unul dintre cuvintele lui iubite era: „Viețuiește mai simplu, viețuiește mai simplu”, adică, trăiește cu Dumnezeu, fără complicațiile mincinoase ale lumii.
Trăsăturile lui, zâmbetul cald, privirea atentă, grija care se citea pe chip, felul în care clătina ușor din cap când era mulțumit sau se adâncea o clipă în cugetare la ceva dureros, au rămas în memoria tuturor ca pecete a unei prezențe luminătoare. Vorbea încet, iar în ultimele luni șoptit; și totuși, mai bine de douăsprezece ore pe zi își storcea glasul pentru a mângâia, a sfătui, a ridica.
Ultimii ani și adormirea
În vara anului 1890, părintele s-a mutat la Șamordino, „copilul” lui drag, obștea de maici pe care o ocrotise. De câteva ori a vrut să se întoarcă la Optina, dar puterile l-au trădat. La începutul anului 1891 slăbise mult, apoi primăvara părea să-și revină; toamna starea i s-a înrăutățit iarăși. Spunea cuvinte care aveau să se adeverească: că nu va ajunge înapoi la Optina, că dacă va fi dus cu sila, va muri pe drum; că pe arhiereu îl vor întâmpina cu „Aliluia”; că vor vorbi încet, ca să nu audă nimeni.
La 21 septembrie a căzut în slăbiciune mare, pierzând auzul și vederea; întrebările i se scriau pe hârtie, el răspundea cu glas stins. La 6 octombrie, a urmat o agravare; i s-a slujit Sfântul Maslu, iar la 9 octombrie a fost împărtășit de părintele Iosif. Joi, 10 octombrie, către ora 11, după citirea canonului Maicii Domnului la ieșirea sufletului, starețul a oftat adânc, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci până la capăt: frunte, piept, umăr drept și, lovind cu putere pe cel stâng, și și-a dat obștescul sfârșit. Chipul îi era liniștit, luminat de un zâmbet nepământesc.
De la Șamordino la Optina – drumul luminat al despărțirii
Mulțimile au năvălit la Șamordino, sute și mii, din toate stările. Poporul aducea bucăți de pânză ca să fie atinse de sfântul trup și le primea ca sfințenii. S-a iscat o controversă cu privire la locul de îngropare, pe care Sfântul Sinod a rezolvat-o: Optina. La 14 octombrie, în ploaie rece și vânt, sicriul a fost purtat pe brațe până la mănăstire; lumânările nu s-au stins pe drum, iar procesiunea părea un nor negru plutind peste pământ. A doua zi, 15 octombrie, a avut loc înmormântarea, chiar în ziua pe care el o hotărâse drept prăznuirea icoanei „Sporitoarea pâinii”, icoană comandată de el, în care Maica Domnului binecuvântează snopii pe câmpul secerat.
O întâmplare grăitoare a însoțit sfârșitul: la început, trupul răspândea miros neplăcut, precum la dreptul Iov, lucru pe care starețul îl prevăzuse, socotindu-l pedeapsă pentru cinstea nemeritată primită în viață; dar, pe măsură ce trecea vremea, izul a pierit, lăsând loc unei bune-miresme.
Moștenirea vie a unui părinte
Trei decenii de stăreție neîncetată, zi de zi, cu zeci de oameni, cu scrisori nenumărate, cu suferințe primite pe umerii lui – și fără greșeală în cuvântul dat: toate acestea întrec puterea omului și arată harul lui Dumnezeu. Părintele Ambrozie n-a vorbit „de la sine”, ci inspirat de sus. De aceea sfatul lui a avut „putere multă”, pătrunzând până în măduva problemelor, luminând inimile, creând curaj, pace și perseverență. El a iubit omul pentru că suferă și pentru că poartă chipul lui Dumnezeu; i-a iubit și pe cei neplăcuți, și pe cei căzuți, dăruindu-le nădejdea renașterii. Nu a condus prin frică, ci prin dragoste. Nu a zdrobit prin demascare, ci a înălțat prin mângâiere.
Moștenirea dragostei care ridică sufletul spre cer
Optina, cu cărarea ei înconjurată de pini înalți, cu schitul presărat de meri și flori, rămâne locul unde atâtea suflete s-au cercetat pe sine și s-au smerit. Acolo, în lumina dreptății lui Hristos, viața redevenea simplă, limpede, adevărată. Cuvântul starețului: „Viețuiește mai simplu”, rămâne program de mântuire: să lepădăm vicleniile, să slujim cinstit, să ne hrănim din rugăciune, să iubim fără a cere răsplată.
Sfântul Ambrozie de la Optina a fost părinte, doctor de suflete, făcător de pace, ctitor al milosteniei, meșter al inimii omenești. Dragostea sa năzuiește și acum să-i ajute pe oameni, așa cum a făcut-o în toate zilele vieții lui pământești. Să-i urmăm pilda discernământului și a compătimirii, să-i chemăm mijlocirea, iar atunci vom cunoaște și noi „știința” lui cea mare: știința de a vedea în fiecare om chipul lui Dumnezeu și de a-l ridica, cu blândețe, spre cer.
Condac – Sfântul Ambrozie de la Optina
Poruncile începătorului preoției împlinindu-le, ai moștenit harul stăreției, durându-te inima pentru toți care cu credința veneau la tine. Pentru aceasta și noi, fiii tăi duhovnicești, cu dragoste îți strigăm ție: Părinte Sfinte Ambrozie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Tropar – Sfântul Ambrozie de la Optina
Ca la un izvor purtător de vindecare venim la tine, Ambrozie, Părintele nostru. Căci pe calea mântuirii ne călăuzești, prin rugăciunile tale de necazuri și suferințe ne aperi, în suferințe trupești și sufletești ne mângâi, și îndeosebi smerenia, răbdarea și dragostea ne înveți. Roagă-te Iubitorului de oameni Hristos și Mijlocitoarei noastre neadormite să mântuiască sufletele noastre.