Ziua zero-David Baldacci
Titlu original: Zero Day (John Puller #1)
Traducerea: Laura Cibotariu
Editura: RAO
An apariție: 2017
Nr pagini: 544
Goodreads: 4,06
Rating personal: 2,5/5
Spuneam cândva că toate cărțile sunt ferestre ori porți ce dau fie spre lumi imaginare, fie spre locuri reale prin care n-am ajuns și poate nici nu voi ajunge vreodată. Ei bine, Ziua zero fost o fereastră către un loc al naibii de neplăcut, prin care chiar nu mi-ar plăcea să-mi pierd timpul: o așezare unde se practică mineritul de suprafață al cărbunelui, singura resursă naturală a zonei, un ținut dezolant, parcă de pe altă planetă, cu halde de steril și cratere, poluare, condiții improprii vieții, boli, sărăcie, mizerie. Și praful de cărbune care-i îngroapă pe toți, la propriu și la figurat.
Și acest „middle of nowhere” devine brusc un loc foarte fierbinte în momentul în care o familie de patru persoane e masacrată, bărbatul ucis fiind un colonel de la Pentagon, colaborator al DIA (Direcția de Informații a Armatei). Foarte multe agenții, mai mult ori mai puțin secrete, având acronime mai scurte ori mai lungi, sunt interesate de acest caz delicat dar, cu toate acestea, un singur om e trimis la fața locului, un agent CID din cadrul Poliției Militare, John Puller.
Înainte de a deschide cartea, citisem niște comentarii prea puțin măgulitoare la adresa lui Baldacci, criticii îi reproșau că există similitudini greu de ignorat între John Puller și eroul lui Lee Child – mult mai celebrul Jack Reacher – și sfătuiau cititorul să aleagă originalul, „the real thing”, Ziua zero fiind recomandată doar în situația în care ai de ales între această carte și extracția unei măsele. M-am hotărât totuși să-i dau totuși o șansă, am mai citit Baldacci și mi-a plăcut, în special seria foștilor agenți Secret Service, King & Maxwell (Ultima secundă, Jocul orelor, Un simplu geniu).
Toate ingredientele unui thriller de calitate sunt prezente: o poveste (cam trasă de păr dar totuși interesantă), mister, suspans, acțiune, violență, explozii, cadavre care se-adună… ce n-avem e un erou care să treacă dincolo de hârtie și să-ți intre în suflet, care să te convingă, să te impresioneze…
Mărturisesc sincer, pe la jumătatea cărții m-am oprit, am luat Ancheta lui Lee Child, am citit-o în câteva ore cu sufletul la gură și am înțeles ce voiau criticii să spună și despre similitudini și despre „the real thing”…
John Puller, 1,93 m, 105 kg, 35 ani, locotenent în Poliția Militară, agent CID
Jack Reacher, 1,96m, 113 kg, 36 ani, maior în Poliția Militară
Amândoi sunt trimiși la dracu-n praznic, unul în Mississippi, celălalt în Virginia. Cazurile sunt total diferite dar ambele misiuni par „sinucigașe”. Puller înțelege că ceva e putred, de vreme ce a fost trimis să investigheze de unul singur un caz de asemenea anvergură și că va fi țapul ispășitor perfect în caz că ceva nu merge cum trebuie. La Reacher, prietenii săi își fac griji că va ieși prost din acestă afacere, cazul va fi cu siguranță mușamalizat iar el se va încăpățâna să nu accepte acest lucru.
Încă de la început, fiind vorba de două zone rurale din sudul SUA, amândoi au fricțiuni cu niște localnici și amândoi recurg la clasicul „cap în gură” pentru a rezolva conflictul.
Jack Reacher dă peste un șerif-femeie pe care ajunge s-o respecte și s-o placă, Puller e nevoit să colaboreze cu un ajutor de șerif-femeie pe care ajunge s-o respecte și s-o placă. Mmmmm, încep să înțeleg de ce criticii consideră că Baldacci s-a inspirat cam mult din Lee Child… Oricum, ca să nu pară prea tras la indigo, Puller spre deosebire de Reacher, alege să nu dea curs acestei atracții, lucru pe care va ajunge să-l regrete mai târziu, ca să nu mai vorbim de faptul că, din punctul de vedere al cititorului, Reacher are o bilă albă în acest moment…
Astea ar fi asemănările, să vedem acum diferențele. Reacher are un avantaj, în Ancheta, creatorul său a ales să nareze totul din perspectiva eroului, la persoana întâi, în felul ăsta se creează o legătură cu cititorul, cel puțin eu așa am simțit. În plus, umorul, autoironia, sarcasmul îl umanizează, spre deosebire de Puller care ” nu era un robot, dar putea să-și dea seama cu ușurință că era pe cale să devină unul”. Și, deși Baldacci depune eforturi susținute pentru a demonstra contrariul, nu-i iese prea bine.
Nici problemele personale, coșmarurile legate de întâmplările din Orientul Mijlociu, nici relația complicată cu tatăl său, militar excepțional dar părinte execrabil, nici problemele fratelui mai mare, închis pe viață pentru trădare, n-au reușit să mă facă să-mi pese cât de cât. Jack are prieteni, amici le spune el dar sunt suficient de loiali (și de nebuni) ca să-și riște viața și cariera pentru a-i veni în ajutor, Puller îl are doar pe AWOL, motanul. Îmi plac pisicile dar două mici apariții în peste 500 de pagini nu-s suficiente ca să mă înmoaie…
Chiar îmi făceam griji, am ajuns să-l simpatizez pe porcul misogin de Bäckström (Cazul Linda, Ucigașul dragonului) și nu mă simt atrasă în niciun fel de 1,93 m de mușchi de cea mai bună calitate. What’s wrong with me? Și-apoi mi-am dat seama, grăsanul lui Persson avea umor. Sincer, între Rambo și John McClane, îl prefer pe cel din urmă. Până și pe seama unui tip fără umor se poate face haz, dacă autorul o dorește (hasta la vista, baby, cu speranța că înțelegeți la ce mă refer), așa că alegerea lui Baldacci mi se pare inexplicabilă. Puller e lipsit de haz și după o vreme chestia asta devine obositoare. Nici nu-ți mai pasă cine trăiește și cine mai moare ori dacă îi va opri la timp pe ticăloși.
Și-n ciuda faptului că încearcă să-l portretizeze ca pe un tip care ajută bătrânicile să treacă strada (mă rog, era vorba de-un infarct dar ați prins ideea), reușește doar să-l facă enervant, la fel ca toate avertismentele la adresa fumătorilor pe care îi sfătuiește să se lase de acest viciu. Ca să nu mai zic de toate lozincile patriotice care îl motivează, nu știu, ori sunt eu sceptică după decenii de patriotism vârât pe gât cu forța, ori Baldacci chiar nu nimerește nota potrivită. Se străduiește prea tare să pună ceva carne pe oasele personajului, dar cade în cealaltă extremă, forțează, devenind neconvingător. Mă atrage mult mai mult un tip cu „foarte puține nevoi și nici un fel de ambiții” care pare să facă ceea ce face dintr-un fel de onestitate adânc înrădăcinată, fără să se bată în piept cu cărămida patriotismului de paradă.
Și cu toate astea, am decis totuși că dl. Puller mai merită o șansă, așa că am cumpărat și volumul doi din serie. Cred că până și asta e un indiciu al diferenței de valoare, popularitate, succes ori cum vreți să-i spuneți, faptul că la noi nu s-au tradus decât aceste două volume, față de cele peste 20 din seria ”rivalului” său…pe care le-am citit deja. Și mi-au plăcut. Mult. Toate. Dar…nu se știe niciodată, uneori editurile românești se simt îmboldite să publice o serie/carte care a avut parte de o ecranizare, ceea ce se pare că se va întâmpla pe viitor, din câte am citit pe net.