Ultima licornă—Peter S. Beagle
Titlu original: The Last Unicorn
Traducerea: Mircea Ivănescu
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
An apariție: 2004
Nr pagini: 336
Cotație Goodreads: 4,1
Rating personal al cărții: 4/5*
Demult, demult, pe vremea când Stăpânul Inelelor era doar o notiță într-un almanah SF, iar singura mea lectură fantasy fusese Legendele Țării lui Vam de Vladimir Colin (dacă nu punem la socoteală Lumea lui Rocannon, găsită într-un fanzin), am dat peste o poveste magică, atât de frumoasă încât amintirea ei nu s-a stins nici până în ziua de azi…
E la fel de fermecătoare ca Alice în Țara Minunilor–ba chiar apare și-o pisicuță delicios de criptică (”Eu sunt ceea ce sunt. Ţi-aş spune ce vrei să afli dac-aş putea, pentru că ai fost bună cu mine. Însă eu sînt pisică, şi nicio pisică niciodată nu i-a dat cuiva vreun răspuns desluşit dintr-o dată.”), Micul Prinț ori Vrăjitorul din Oz iar autorul ei stă la loc de cinste în istoria genului, alături de Tolkien ori C.S. Lewis și totuși, la noi, e mai puțin cunoscută sau citită.
"Licorna trăia, singuratică, într-o pădure de liliac. Era foarte bătrână, deși ea nu știa asta."
Cum nu știa nici faptul că rămăsese ultima din soiul ei, toate celelalte fiind de multă vreme dispărute de pe fața pământului, după spusele unor vânători. Licornele își părăsesc foarte rar pădurile iar aceasta nu face excepție; reticentă, cu inima îndoită dar vrând totuși să afle ce s-a întâmplat cu suratele ei, pornește la drum într-o călătorie inițiatică, îndrumată de vorbele dezlânate ale unui fluture:
"Departe, peste munții din lună, începu fluturele, departe prin Valea de Umbră, să călărești, să călărești cu îndrăzneală nebună. Pe urmă se opri dintr-o dată și spuse cu glas ciudat: Nu, nu, ascultă-mă, nu m-asculta, ascultă-mă. Poți să le găsești pe cele din neamul tău, dacă ai curaj. Au trecut pe drumurile astea, demult, demult, și Taurul Stacojiu le-alerga din urmă, de foarte de-aproape, și le-a acoperit urmele. De nimic să nu te-nfricoșezi, nici prea mult să nu te-ncrezi."
Oamenii au uitat de licorne și mulți au impresia că li se-arată doar o iapă, frumoasă, ce-i drept, dar nimic altceva decât o iapă albă.
”–Pe mine m-au vânat cu clopoței și stindarde, îi spuse ea. Oamenii știau că singurul fel în care m-ar putea prinde era să facă vânătoarea atât de minunată, încât să mă apropii și eu s-o văd. Și nici măcar așa nu m-au prins vreodată. –Cred că mi-a alunecat piciorul, spuse omul. Stai tu nițel, frumoaso! ‘N-am înțeles niciodată‘, se gândea cu voce tare licorna, pe când omul se ridica greoi de jos, ‘ce vă închipuiți voi c-ați putea să faceți cu mine, dac-ar fi s-ajungeți să mă prindeți‘. Omul făcu iarăși un salt și ea îi alunecă prin față, ușoară ca o pală de ploaie. ‘Cred că nici voi nu știți ce vreți', mai spuse. — Ha, uşor, uşor! Stai aşa acuma. Faţa asudată a omului era brăzdată de murdărie, şi de-abia mai apuca să-şi tragă răsuflarea. Frumuşico, gîfîi el. Ce frumuseţe de iapă. — Iapă? Licorna trîmbiţă vorba cu o voce atît de ascuţită, încît omul se opri din fugă şi-şi lipi palmele de urechi. Iapă? întrebă ea. Eu, cal? Drept aşa ceva mă iei? Asta vezi tu aici în faţa ta?”
Periculoși sunt însă cei puțini, care o văd cu adevărat, ca Baba Fortuna, de exemplu, vrăjitoarea care conduce Bâlciul de la Miezul Nopții. Puterile acesteia sunt suficient de mari pentru a-i face pe țărani să creadă, ba chiar se hrănesc din această credință, astfel încât în fața ochilor uimiți le apare un leu năpârlit drept un manticor, o maimuță șchioapă drept un satir, un crocodil se transformă într-un dragon ce suflă foc iar un câine flămând devine însuși Cerberul.
Și, chiar dacă prezența unor ființe magice adevărate îi știrbește de fapt din puteri, femeia nu vrea să renunțe nici la licorna capturată de curând, nici la mult mai periculoasa harpie, ceea ce se va dovedi fatal până la urmă. Licorna va reuși să scape și va pleca mai departe alături de cel care a ajutat-o, Schmendrick—un magician nepriceput, dăruit/blestemat însă cu nemurire, până în clipa în care magia lui se va manifesta.
Un basm modern, atipic, în care eroul nu e nici prințul, nici magicianul, cum v-ați aștepta și care surprinde permanent prin răsturnările de situație, până la finalul la fel de neașteptat.
E multă poezie în proza lui Beagle, pagini pline de lirism, tandrețe și nostalgie care te mișcă până la lacrimi, cu metafore și comparații inspirate („pentru întâia dată începu să simtă clipele târându-i-se pe trup, ca niște viermi”, „era un surâs mic, asemenea craiului nou de pe cer, o încovoiere zveltă de strălucire la marginea nevăzutului”, „cornul fiecăreia se ițea rostogolindu-se pe valuri precum catargele bătute în curcubee ale unor corăbii de argint”), dar și ironie, și umor, ba chiar și parodie care parcă îl anticipează pe Terry Pratchett. Sunt destui cei care n-au apreciat amestecul acesta jucăuș dintre aciditatea ironiei și dulceața metaforelor, pe mine însă m-a cucerit și la prima, și la a doua lectură.
Nefiind unul dintre acele romane fantasy duduind de adrenalină, care apar pe bandă rulantă în ultima vreme, s-ar putea să nu-i mai impresioneze prea mult pe cei din categoria YA dar nimeni nu se poate numi cu adevărat fan al genului dacă Ultima licornă îi lipsește din listă…
Ultima licornă a fost ecranizat în 1982 sub forma unui superb film animat beneficiind de vocile lui Alan Arkin, Jeff Bridges, Mia Farrow, Angela Lansbury, Christopher Lee etc.