Trăim într-o lume în care ochii sunt chemați neîncetat să privească. Pe stradă, la serviciu, în magazine, pe telefon, pe internet, pretutindeni ni se așază înainte chipuri și imagini.
Nu putem merge prin lume cu ochii închiși și nici aceasta nu ne cere Dumnezeu. Problema nu este că vedem, ci felul în care privim și ceea ce lăsăm să se nască în inimă din ceea ce am văzut.
Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos sunt limpezi și cutremurătoare:
„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 28).
Domnul mută astfel lupta pentru curăție din afară înăuntru. Păcatul nu începe numai prin faptă. Înaintea faptei există privirea acceptată, gândul primit, imaginația hrănită și dorința pe care omul hotărăște să nu o mai alunge. De aceea, creștinul este chemat nu să fugă de oameni, ci să învețe să-i privească fără să-i transforme în obiecte ale poftei sale.
Nu vederea este păcatul, ci învoirea inimii
Sfântul Teofan Zăvorâtul surprinde această deosebire într-un îndemn de o simplitate extraordinară: „De privit, privește, dar inima să ți-o ții în frâu.”
Cum ar putea omul care trăiește în societate să nu vadă femei sau bărbați? Îi întâlnește pretutindeni. Lucrează împreună, călătoresc împreună, vorbesc, se ajută, sunt vecini, colegi și membri ai aceleiași comunități. Creștinismul nu ne cere să ne temem unii de alții și nici să socotim simpla prezență a celuilalt drept prilej de păcat.
Una este însă să vezi și alta este să privești cu poftă.
Ochii pot observa frumusețea unui om fără ca sufletul să o răpească pentru sine. Pot vedea un chip frumos fără ca mintea să înceapă să construiască în jurul lui închipuiri necurate. Tocmai aici începe paza inimii.
Gândul poate veni fără voia noastră. Ispita poate apărea pe neașteptate. Dar între apariția ispitei și primirea ei există libertatea omului. Nu întotdeauna putem hotărî ce ne apare înaintea ochilor, însă putem hotărî dacă vom continua să hrănim în inimă ceea ce am văzut.
Să învățăm din nou privirea curată
Sfântul Teofan ne îndeamnă să privim asemenea copiilor, „cu ochi curați, fără niciun fel de gânduri necuviincioase”.
Este o imagine de o mare frumusețe duhovnicească.
Copilul vede omul înainte de a vedea obiectul dorinței. Creștinul este chemat să recupereze această curăție a privirii. Nu prin naivitate, ci prin lucrare duhovnicească.
În fața noastră nu se află un trup destinat plăcerii noastre, ci o persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Un suflet cu bucurii și răni, cu nădejdi, temeri, căderi și lupte pe care noi nu le cunoaștem. Un om pentru care Hristos a murit și pe care Dumnezeu îl cheamă la Împărăția Sa.
Când începi să-l vezi astfel pe celălalt, privirea se schimbă.
Omul nu mai este consumat în imaginație. Nu mai este redus la trup. Devine aproapele nostru.
Iar aceasta este una dintre marile vindecări de care omul contemporan are nevoie. Cultura în care trăim transformă adesea trupul în marfă, frumusețea în instrument de atracție și persoana într-o imagine care trebuie consumată. Evanghelia merge în direcția opusă: redă trupului demnitatea și persoanei taina ei.
Curăția nu înseamnă dispreț față de femeie
Există și o primejdie mai subtilă. Din dorința de a se feri de păcat, cineva ar putea ajunge să privească femeia însăși ca pe o primejdie. Dar aceasta nu este perspectiva creștină.
Sfântul Teofan spune limpede că femeile trebuie iubite, deoarece porunca iubirii aproapelui le cuprinde în aceeași măsură. Este vorba însă despre o iubire curată, care vede înainte de toate persoana și sufletul.
Femeia nu este vinovată pentru gândurile necurate ale unui bărbat, după cum nici bărbatul nu este vinovat pentru patimile care se pot trezi în inima unei femei. Fiecare este chemat să-și păzească propria inimă.
Creștinismul nu ne învață să ne disprețuim trupurile, ci să nu devenim robi ai lor. Și nu ne învață să ne temem de celălalt, ci să-l iubim fără să-l folosim.
Înaintea lui Dumnezeu, bărbatul și femeia au aceeași demnitate de persoane create după chipul Său și chemate la sfințenie. De aceea, relațiile dintre creștini trebuie să fie întemeiate pe respect, responsabilitate, curăție și dragoste.
Păcatul bate mai întâi la ușa gândului
Părinții duhovnicești au cunoscut foarte bine mecanismul patimilor. Marile căderi nu apar, de obicei, dintr-odată. Ele cresc.
Mai întâi apare imaginea. Apoi gândul. După aceea începe dialogul interior. Omul revine asupra imaginii, o dezvoltă, o îndulcește prin imaginație și, încetul cu încetul, ceea ce fusese numai o ispită devine dorință acceptată.
Tocmai de aceea paza inimii trebuie să înceapă devreme. Este mult mai ușor să stingi o scânteie decât un incendiu. Când apare gândul necurat, nu este nevoie să intrăm în panică și nici să purtăm conversații nesfârșite cu el. Uneori, cea mai bună luptă este tocmai refuzul de a continua dialogul. Întoarcerea minții spre rugăciune, spre lucrul pe care îl avem de făcut, spre pomenirea lui Dumnezeu.
Un simplu „Doamne, miluiește!” spus cu sinceritate poate rupe firul unei întregi înlănțuiri de imagini.
Nu fiecare ispită este o cădere. Căderea începe atunci când îi deschidem ușa și o poftim să rămână.
„Din cale afară de greu”
Poate că cineva, citind toate acestea, va spune împreună cu Sfântul Teofan: „Din cale afară de greu”.
Și este adevărat.
Curăția nu se dobândește printr-o simplă hotărâre luată într-o dimineață. Omul poartă în el obișnuințe, slăbiciuni, răni și patimi vechi. La acestea se adaugă o lume care stimulează neîncetat simțurile și în care imaginile provocatoare pot ajunge înaintea ochilor fără să le fi căutat.
De aceea este nevoie de luptă.
Dar aici Sfântul Teofan ne dă un cuvânt de mare nădejde: lupta presupune neplecarea duhului în fața păcatului, iar Dumnezeu socotește această nesupunere drept curăție.
Aceasta schimbă totul.
Omul poate fi ispitit și totuși să rămână credincios. Poate simți atacul patimii și totuși să nu consimtă. Poate cădea chiar, iar apoi să se ridice prin pocăință și să reînceapă lupta.
Dumnezeu vede nu numai rezultatul, ci și lupta ascunsă.
Vede privirea pe care ai întors-o atunci când nimeni nu te vedea. Vede gândul căruia ai refuzat să-i dai curs. Vede rugăciunea scurtă spusă în mijlocul ispitei. Vede pocăința după cădere și dorința sinceră de a te ridica.
Nu de ochi închiși avem nevoie, ci de inimă trează
Curăția creștină nu constă într-o fugă speriată din fața lumii. Nu putem elimina toate ispitele și nici nu putem controla tot ceea ce apare înaintea ochilor noștri.
Putem însă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să învățăm să ne păzim inima.
Aceasta presupune rugăciune, spovedanie sinceră, împărtășire cu pregătirea cuvenită și binecuvântarea duhovnicului, post, atenție la ceea ce privim și, mai ales, refuzul de a hrăni în imaginație ceea ce știm că ne întunecă sufletul.
Curăția nu înseamnă absența luptei. Uneori, tocmai omul care luptă cel mai mult simte cel mai dureros războiul gândurilor. Important este să nu depună armele.
Cât timp omul spune păcatului „nu”, chiar dacă trebuie să repete acest „nu” de o sută de ori, lupta continuă.
Păzește omul dinlăuntru
„De privit, privește, dar inima să ți-o ții în frâu!”
În aceste câteva cuvinte încape o întreagă pedagogie a curăției.
Nu trebuie să încetăm să vedem oamenii, ci trebuie să învățăm să-i vedem cu adevărat. Nu ca obiecte ale dorințelor noastre, ci ca persoane. Nu cu ochiul care consumă, ci cu ochiul care respectă. Nu cu pofta care ia, ci cu dragostea care păstrează distanța cuvenită și dorește binele celuilalt.
Iar dacă lupta ni se pare grea, să nu deznădăjduim.
Dumnezeu nu cere omului să nu fie niciodată ispitit. Îi cere să nu facă pace cu ispita. Să cadă înaintea Lui în rugăciune, nu înaintea patimii. Să se ridice atunci când a căzut și să înceapă iar.
Căci adevărata curăție nu este numai liniștea celui care nu cunoaște războiul, ci și credincioșia celui care, aflat în mijlocul luptei, refuză să-și predea inima păcatului.
Și poate că tocmai aceasta este rugăciunea de care avem nevoie într-o lume în care ochii văd atât de multe:
„Doamne, nu pot opri lumea să treacă prin fața ochilor mei, dar ajută-mă să nu las păcatul să intre și să stăpânească în inima mea.”