„Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinței, cunoștința; nepătimirea, la rândul ei, naște discernământul, iar cunoștința, dragostea de Dumnezeu.” – Sfântul Maxim Mărturisitorul
Ce este, de fapt, nepătimirea?
În limbajul duhovnicesc al Sfinților Părinți, nepătimirea nu înseamnă lipsa sentimentelor, răceală sufletească sau indiferență față de oameni și față de lume. Omul nepătimaș nu este un om care nu mai simte, ci unul care nu mai este stăpânit de patimi.
Această deosebire este esențială. Patimile întunecă mintea, tulbură inima și slăbesc libertatea omului. Mânia, mândria, iubirea de slavă, iubirea de avere, invidia, desfrânarea, lăcomia sau ținerea de minte a răului ajung să-l conducă pe om atunci când sunt lăsate să prindă rădăcini în suflet.
Nepătimirea este tocmai eliberarea de această robie lăuntrică. Ea nu înseamnă distrugerea puterilor sufletești, ci vindecarea și reașezarea lor potrivit firii. Omul continuă să dorească, să iubească și să se bucure, însă toate aceste puteri sunt îndreptate spre Dumnezeu și spre ceea ce este bun.
De aceea, nepătimirea nu poate fi despărțită de iubire, căci Dumnezeu este iubire. Ea nu se dobândește doar prin înfrânare și nevoință, ci prin curățirea inimii de patimi, prin smerenie, pocăință și apropierea neîncetată de Dumnezeu. Nepătimirea este rodul unei vieți duhovnicești trăite în credință și iubire, prin lucrarea harului dumnezeiesc.
Înfrânarea, începutul eliberării de patimi
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune limpede: „Plata înfrânării este nepătimirea.” Există, așadar, o legătură directă între felul în care omul își stăpânește pornirile și libertatea pe care o dobândește în suflet.
Înfrânarea nu trebuie însă înțeleasă doar în legătură cu postul alimentar. Ea privește întreaga existență.
Ne înfrânăm de la cuvântul rău, de la judecarea aproapelui, de la mânie, de la privirea necurată, de la dorința de a ne impune permanent voia, de la risipirea minții și de la tot ceea ce hrănește patimile.
Fiecare refuz al păcatului slăbește puțin câte puțin obișnuința pătimașă. Dacă omul se împotrivește mâniei, mânia începe să-și piardă puterea asupra lui. Dacă se împotrivește judecării aproapelui, mintea se curăță treptat de acest obicei. Dacă postește cu discernământ, trupul încetează să mai fie un stăpân și redevine slujitor al sufletului.
Înfrânarea nu reprezintă însă scopul final. Ea pregătește terenul pentru libertate. Creștinul nu se înfrânează pentru a suferi, ci pentru a nu mai fi robul propriilor dorințe.
Ascultarea și smerenia, calea către nepătimire
Sfântul Ioan Scărarul rezumă una dintre marile legi ale vieții duhovnicești prin cuvintele: „Ascultarea naște smerenie, iar smerenia liberarea de patimi.”
De ce este atât de importantă ascultarea?
Pentru că una dintre rădăcinile cele mai adânci ale patimilor este voia proprie. Omul căzut dorește să facă din sine măsura tuturor lucrurilor. Vrea ca ceilalți să gândească asemenea lui, împrejurările să se desfășoare potrivit dorințelor lui, iar atunci când realitatea nu corespunde așteptărilor sale apar tulburarea, mânia, judecata și nemulțumirea.
Ascultarea taie această rădăcină a egoismului.
Pentru monah, ea capătă o formă precisă în relația cu starețul și cu obștea. Pentru creștinul care trăiește în lume, duhul ascultării se manifestă prin fidelitatea față de Dumnezeu și de poruncile Sale, prin viața în Biserică, prin ascultarea sfatului duhovnicesc și prin renunțarea la încăpățânarea propriei voințe.
Din ascultare se naște smerenia. Iar smerenia este unul dintre cele mai puternice leacuri împotriva patimilor, fiindcă omul smerit nu mai cere lumii să-i confirme permanent importanța.
Nepătimirea nu se dobândește fără dragoste
Sfântul Teognost avertizează: „Dacă dorești nepătimirea îndumnezeitoare, află mai întâi ceea ce dorești prin ascultare și smerenie, ca nu cumva umblând pe altă cale, să-ți pricinuiești doar osteneli.” Și adaugă un cuvânt fundamental: „Nu vei dobândi nepătimirea fără dragoste.”
Acesta este criteriul care ne ferește de o înțelegere greșită a nevoinței.
Putem posti și, în același timp, să fim nemiloși. Putem păstra tăcerea, dar în interior să-i judecăm pe toți. Putem împlini anumite reguli și totuși să fim plini de mândrie pentru performanțele noastre duhovnicești.
O asemenea asceză nu conduce la adevărata nepătimire.
Scopul nevoinței este curățirea inimii pentru iubire. Omul se leapădă de egoism tocmai pentru a putea face loc aproapelui și lui Dumnezeu. De aceea, progresul duhovnicesc nu se măsoară numai prin numărul rugăciunilor sau asprimea postului, ci și prin felul în care îi privim pe ceilalți.
Dacă devenim mai răbdători, mai îngăduitori, mai milostivi și mai puțin grabnici în a judeca, nevoința începe să aducă rod.
Iubirea și înfrânarea păzesc mintea
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „iubirea și înfrânarea păstrează mintea nepătimașă față de lucruri și față de înțelesurile lor.”
Aici se află un adevăr de mare finețe duhovnicească. Nu lucrurile create de Dumnezeu sunt rele. Problema apare în relația pătimașă pe care omul o stabilește cu ele.
Hrana nu este rea, dar lăcomia este o folosire pătimașă a ei. Bunurile materiale nu sunt rele, dar alipirea inimii de avere îl poate robi pe om. Dorința de a fi iubit este firească, însă poate deveni iubire de slavă și dependență de aprecierea celorlalți.
Vindecarea nu presupune neapărat fuga de lucruri, ci schimbarea raportării noastre la ele.
Omul nepătimaș poate folosi lumea fără să fie posedat de ea. Poate primi un dar fără să-și lipească inima de el și poate pierde ceva fără să-și piardă pacea sufletească. Poate fi lăudat fără să se înalțe și criticat fără să se prăbușească în deznădejde sau mânie.
Această libertate se dobândește însă treptat.
Nepătimirea este vindecare, nu performanță
O mare primejdie a vieții duhovnicești este dorința de a ajunge repede la stări înalte. Omul poate citi despre nepătimire, rugăciunea curată sau vederea lui Dumnezeu și poate dori rezultatele fără să accepte drumul smerit al pocăinței.
Sfinții Părinți ne îndreaptă însă spre o altă cale: răbdare, pocăință, rugăciune, ascultare, înfrânare, smerenie și iubire.
Nepătimirea nu este o medalie acordată celui care a reușit să îndeplinească un anumit program ascetic. Este lucrarea vindecătoare a harului lui Dumnezeu în omul care se nevoiește și se pocăiește.
Creștinul luptă, dar Dumnezeu vindecă.
De aceea, atunci când cădem, nu trebuie să abandonăm lupta. Cunoașterea propriei slăbiciuni poate deveni chiar începutul smereniei adevărate. Important este ca omul să se ridice, să se pocăiască și să continue drumul fără deznădejde.
De la nepătimire la discernământ și iubirea lui Dumnezeu
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne descoperă și roadele acestei lucrări: „Nepătimirea, la rândul ei, naște discernământul, iar cunoștința, dragostea de Dumnezeu.”
Patimile deformează felul în care vedem realitatea. Omul mânios interpretează cuvintele celorlalți prin mânia sa. Cel mândru privește totul prin prisma propriei importanțe. Cel invidios vede binele aproapelui ca pe o amenințare.
Pe măsură ce patimile sunt vindecate, privirea sufletească se limpezește. Omul începe să vadă lucrurile mai aproape de adevărul lor. De aici se naște discernământul.
Iar când mintea se curăță și inima se eliberează, crește și dragostea de Dumnezeu. Astfel, virtuțile nu există izolat, ci se susțin unele pe altele: înfrânarea conduce spre nepătimire, ascultarea naște smerenie, smerenia slăbește patimile, nepătimirea aduce discernământ, iar întreaga lucrare se împlinește în iubire.
Cum se dobândește, așadar, nepătimirea?
Nepătimirea se dobândește treptat, prin înfrânare, ascultare, smerenie, rugăciune, pocăință și iubire, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ea nu înseamnă lipsa sentimentelor sau îndepărtarea de oameni, ci eliberarea inimii de patimi și de egoism. Așa cum ne învață Sfinții Părinți, adevărata nepătimire este rodul vieții în Hristos, prin care omul dobândește libertatea sufletească și puterea de a-L iubi curat pe Dumnezeu și pe aproapele.