Diavolul este vrăjmașul mântuirii omului și caută neîncetat să îndepărteze sufletele de Dumnezeu, folosindu-se de ispite, de slăbiciunile firii omenești, de mândrie, de ură și de înșelăciune.
Cu toate acestea, învățătura Bisericii Ortodoxe ne arată că puterea celui rău este limitată. El poate ispiti, dar nu poate obliga pe nimeni să păcătuiască. Prin credință, rugăciune, pocăință și ajutorul harului dumnezeiesc, creștinul poate birui orice ispită și poate rămâne pe calea mântuirii.
Care este adevăratul scop al diavolului?
De la începutul căderii sale, diavolul s-a împotrivit voii lui Dumnezeu și a căutat să-i atragă și pe oameni în această răzvrătire. Scopul său nu este doar să-l determine pe om să săvârșească un păcat, ci să-l îndepărteze treptat de Dumnezeu, să-i întunece mintea, să-i slăbească voința și să-i împietrească inima.
Vrăjmașul mântuirii dorește ca răul să se înmulțească în lume, minciuna să ia locul adevărului, ura să înlocuiască iubirea, iar egoismul să biruiască milostenia. El caută să stingă rugăciunea din sufletul omului și să transforme viața acestuia într-o alergare neîncetată după plăceri, bogății și slavă deșartă.
Arhimandritul Serafim Man, în lucrarea Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, arată că diavolul urmărește să adune cât mai multe suflete pe calea pierzării, îndepărtându-le de adevăr, de bunătate și de iubirea dumnezeiască.
Însă trebuie să înțelegem un adevăr fundamental: diavolul nu este egal cu Dumnezeu și nu are putere nemărginită. Dumnezeu este Atotputernic, iar răul nu poate birui niciodată iubirea și puterea Sa.
Prima armă a diavolului: înșelarea omului prin păcat
Una dintre cele mai primejdioase arme ale diavolului este înșelăciunea. Rareori păcatul se înfățișează omului în adevărata sa urâțenie. De cele mai multe ori, el apare sub chipul unei plăceri, al unui câștig, al unei îndreptățiri sau chiar al unui bine aparent.
Vrăjmașul îi șoptește omului că păcatul este neînsemnat, că toți oamenii îl săvârșesc și că va avea timp să se pocăiască mai târziu. Astfel, ceea ce la început pare o greșeală nevinovată poate deveni, prin repetare, o patimă care înrobește sufletul.
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că:
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8, 44), arătând că înșelăciunea este una dintre principalele sale lucrări.
Omul trebuie să fie atent nu numai la faptele sale, ci și la gândurile pe care le primește în inimă. Un gând rău, dacă este hrănit și acceptat, poate deveni dorință, iar dorința poate duce la păcat.
De aceea, Sfinții Părinți ne îndeamnă la trezvie, adică la păzirea minții și a inimii de gândurile care ne despart de Dumnezeu.
Poftele trupului și plăcerile trecătoare
O altă cale prin care omul este atras spre păcat o reprezintă folosirea greșită a dorințelor trupești.
Trupul, creat de Dumnezeu, nu este rău în sine. El este chemat, împreună cu sufletul, la sfințire. Însă atunci când dorințele trupești scapă de sub îndrumarea rațiunii și a credinței, omul poate ajunge robul propriilor patimi.
Lăcomia, desfrânarea, beția, iubirea exagerată de confort și căutarea neîncetată a plăcerilor pot slăbi viața duhovnicească.
Sfântul Apostol Pavel descrie lupta lăuntrică a omului prin cuvintele:
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19).
Această luptă este cunoscută fiecărui creștin. De multe ori știm ce este bine, dar ne lipsește hotărârea de a împlini acel bine.
Postul, înfrânarea și rugăciunea sunt mijloace prin care omul învață să-și stăpânească dorințele și să-și așeze viața în ascultare de Dumnezeu.
Mândria, arma prin care diavolul întunecă sufletul
Mândria este una dintre cele mai subtile și primejdioase ispite. Prin ea, omul începe să se considere mai bun, mai drept și mai vrednic decât semenii săi.
Gândul „eu nu sunt ca ceilalți” poate părea nevinovat, dar ascunde începutul unei mari căderi duhovnicești.
Mântuitorul ne arată această primejdie în pilda vameșului și a fariseului. Fariseul își enumera faptele bune și îi disprețuia pe ceilalți, în timp ce vameșul își recunoștea păcatele și cerea mila lui Dumnezeu.
Cel care se mândrește cu virtuțile sale riscă să piardă tocmai smerenia care le dă valoare.
Diavolul caută să transforme chiar și faptele bune în prilej de slavă deșartă. Omul poate ajunge să postească pentru a fi admirat, să facă milostenie pentru a fi lăudat sau să se roage pentru a părea mai credincios decât ceilalți.
Smerenia, dimpotrivă, îl ajută pe creștin să înțeleagă că orice bine adevărat se împlinește cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Ura, dezbinarea și dorința de răzbunare
Diavolul caută să distrugă pacea dintre oameni. El întreține certurile, neînțelegerile, invidia și dorința de răzbunare, încercând să transforme iubirea în ură.
Când cineva ne jignește, ispita ne îndeamnă să răspundem cu aceeași asprime. Când suntem nedreptățiți, apare gândul că avem dreptul să facem rău celui care ne-a rănit.
Dar Mântuitorul ne învață altceva:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44).
Această poruncă nu înseamnă acceptarea nedreptății, ci refuzul de a lăsa ura să ne stăpânească inima.
Iertarea este una dintre cele mai puternice biruințe împotriva răului. Ea rupe lanțul răzbunării și redă sufletului libertatea și pacea.
Acolo unde oamenii se împacă, se ajută și se roagă unii pentru alții, lucrarea dezbinării își pierde puterea.
Deznădejdea și pierderea încrederii în mila lui Dumnezeu
Nu toate ispitele vin prin plăceri sau prin dorința de câștig. Uneori, omul este încercat prin tristețe, descurajare și pierderea nădejdii.
În vremea necazurilor, poate apărea gândul că Dumnezeu l-a părăsit, că rugăciunile sale nu sunt ascultate sau că păcatele lui sunt prea mari pentru a mai fi iertate.
Această deznădejde este deosebit de primejdioasă, deoarece îl poate îndepărta pe om de pocăință și de ajutorul duhovnicesc.
Învățătura ortodoxă ne amintește însă că mila lui Dumnezeu este mai mare decât orice păcat pentru care omul se pocăiește sincer.
Pilda fiului risipitor ne descoperă iubirea Tatălui ceresc, Care îl primește cu bucurie pe cel ce se întoarce.
Creștinul nu trebuie să-și pună nădejdea numai în propriile puteri, ci mai ales în bunătatea și ajutorul lui Dumnezeu.
Câtă putere are diavolul asupra omului?
Un adevăr esențial al credinței ortodoxe este că diavolul nu poate constrânge voința liberă a omului să săvârșească păcatul.
El poate sugera, ispiti, înșela și încerca să slăbească hotărârea omului, dar nu poate înlocui libertatea acestuia.
Arhimandritul Serafim Man subliniază această realitate printr-un îndemn plin de înțelepciune: „Să știm că el are numai atâta putere cât îi dăm noi.”
Aceste cuvinte ne cheamă la responsabilitate și la luptă duhovnicească. Nu trebuie să punem orice greșeală pe seama diavolului, uitând de propriile alegeri și slăbiciuni.
Dumnezeu îngăduie ispitele, dar nu este autorul răului și nu dorește căderea omului. Prin încercări, credința poate fi întărită, răbdarea poate crește, iar sufletul poate dobândi mai multă smerenie.
Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă:
„Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iacov 4, 7).
Armele creștinului împotriva ispitelor
În lupta duhovnicească, omul nu este singur. Dumnezeu îi dăruiește mijloacele necesare pentru a se împotrivi răului și pentru a crește în virtute.
Rugăciunea îl apropie de Dumnezeu și îi luminează mintea. Postul îl învață înfrânarea, iar spovedania îi oferă posibilitatea de a-și mărturisi păcatele și de a primi iertarea prin harul dumnezeiesc.
Sfânta Împărtășanie, primită cu pregătirea cuvenită și cu binecuvântarea duhovnicului, îl unește pe credincios cu Hristos, Izvorul vieții și al biruinței asupra răului.
Citirea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, milostenia și iertarea aproapelui întăresc sufletul și îl ajută să recunoască ispitele.
De asemenea, creștinul trebuie să evite împrejurările care îl împing în mod repetat spre păcat, fără a-i disprețui sau condamna pe oamenii aflați în robia patimilor.
Cea mai importantă armă rămâne însă unirea cu Hristos, pentru că biruința asupra răului nu se dobândește numai prin efort omenesc, ci prin împreună-lucrarea libertății omului cu harul lui Dumnezeu.
Diavolul ispitește, dar Hristos mântuiește
Scopul diavolului este îndepărtarea omului de Dumnezeu, iar armele sale sunt minciuna, mândria, patimile, ura, dezbinarea și deznădejdea. Totuși, creștinul nu trebuie să trăiască permanent cu frica celui rău, ci cu încredere în puterea Mântuitorului.
Diavolul poate ispiti, dar nu poate obliga. Poate tulbura, dar nu poate birui sufletul care se întoarce cu sinceritate spre Dumnezeu.
Viața creștină este o luptă continuă pentru curățirea inimii, pentru dobândirea iubirii și pentru păstrarea credinței. Fiecare rugăciune sinceră, fiecare păcat mărturisit, fiecare faptă de milostenie și fiecare iertare oferită aproapelui reprezintă un pas spre biruința duhovnicească.
Să nu uităm niciodată: puterea diavolului este limitată, dar iubirea lui Dumnezeu este nemărginită. Acolo unde omul Îl primește pe Hristos în inima sa, întunericul nu poate stinge lumina credinței.