Există o mare deosebire între lauda care hrănește mândria și lauda care izvorăște din iubire.
Sfinții Părinți ne învață că adevărata dragoste creștină nu caută să descopere greșelile aproapelui, ci să vadă în fiecare om chipul lui Dumnezeu, oricât de mult ar fi fost acesta întunecat de păcat. De aceea, uneori, un cuvânt bun spus unui păcătos poate avea mai multă putere decât o mie de mustrări.
De ce sfinții văd binele acolo unde noi vedem numai păcatul?
În lumea în care trăim, oamenii sunt adesea judecați după greșelile lor. Cineva a căzut într-un păcat, a rostit un cuvânt nepotrivit sau a săvârșit o faptă rușinoasă și, din acel moment, întreaga sa persoană pare redusă la acea greșeală. Uităm însă că omul este mai mult decât păcatele sale și că, dincolo de slăbiciunile fiecăruia, se ascunde un suflet pentru care Hristos S-a răstignit.
Sfinții privesc lucrurile cu alți ochi. Ei nu sunt orbi în fața păcatului și nici nu socotesc răul drept bine. Dar au dobândit, prin smerenie și rugăciune, darul de a vedea ceea ce noi, cei grăbiți să judecăm, nu mai observăm: posibilitatea îndreptării, frumusețea ascunsă a sufletului și lucrarea tainică a harului dumnezeiesc.
Un om poate fi cunoscut de ceilalți drept păcătos, dar un sfânt poate descoperi în el o fărâmă de bunătate, o lacrimă de pocăință sau o dorință sinceră de schimbare. Iar acea mică lumină, încurajată cu dragoste, poate deveni începutul unei vieți noi.
Adevărata sfințenie înseamnă să te socotești mai prejos decât ceilalți
Ierodiaconul Savatie Baștovoi exprimă un adevăr duhovnicesc profund în cartea În căutarea aproapelui pierdut:
„A fi sfânt înseamnă a-i vedea pe toți oamenii mai sfinți decât tine.”
Aceste cuvinte răstoarnă felul obișnuit în care înțelegem superioritatea morală. Noi credem adesea că omul sfânt este acela care, fiind mai curat decât ceilalți, are dreptul să le arate greșelile. Dar adevărata sfințenie nu se măsoară prin comparația cu păcatele aproapelui, ci prin adâncimea smereniei înaintea lui Dumnezeu.
Cu cât omul se apropie mai mult de lumina dumnezeiască, cu atât își vede mai limpede propriile neputințe. Nu mai are timp să cerceteze greșelile altora, fiindcă este preocupat de propria pocăință.
Această atitudine o întâlnim și la Sfântul Apostol Pavel:
,,Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1, 15).
Nu este vorba despre o formulă de politețe, ci despre conștiința vie a omului care a cunoscut mila lui Dumnezeu.
De aceea, sfinții nu privesc de sus pe nimeni. Ei știu că omul căzut astăzi se poate ridica mâine, iar cel care se socotește drept poate cădea tocmai din pricina mândriei sale.
Lauda din dragoste și lingușirea din interes
Nu orice laudă este bună. Există cuvinte frumoase care ascund intenții urâte și există aprecieri sincere care pot vindeca un suflet rănit.
Ieromonahul Savatie Baștovoi face o distincție esențială:
„Condamnabilă este lauda vicleană, ce se face pentru a obține niște profituri […] dar nu și lauda izvorâtă din dragoste.”
Lingușirea urmărește un folos. Omul lingușitor spune ceea ce celălalt dorește să audă, chiar dacă nu este adevărat. Îl laudă pentru a câștiga bani, influență, protecție sau apreciere. În spatele vorbelor plăcute se ascunde interesul personal.
Lauda sinceră, dimpotrivă, nu cere nimic în schimb. Ea izvorăște din bucuria de a descoperi ceva bun în aproapele.
Când îi spunem unui om descurajat că apreciem efortul său, când observăm bunătatea unui copil sau când încurajăm pe cineva care încearcă să se lase de un păcat, nu săvârșim o lingușire. Îi oferim puterea de a merge mai departe.
Adevărata dragoste nu inventează virtuți inexistente și nu aprobă răul. Ea recunoaște binele real, chiar dacă acesta este încă mic și fragil.
De ce păcătosul are uneori mai multă nevoie de încurajare decât de mustrare?
Un suflet împovărat de păcate poartă adesea și povara rușinii. Omul știe că a greșit, se simte nevrednic și poate ajunge să creadă că pentru el nu mai există iertare.
Dacă în această stare întâlnește numai reproșuri, există riscul să se închidă și mai mult în deznădejde. Dar dacă întâlnește un om care îi vorbește cu blândețe, fără să-i ascundă adevărul, poate descoperi curajul de a se ridica.
Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă cea mai înaltă pildă.
Când Zaheu, mai-marele vameșilor, a dorit să-L vadă, Domnul nu l-a umilit în fața mulțimii. Dimpotrivă, a intrat în casa lui.
Această apropiere plină de iubire a trezit în Zaheu dorința de a-și schimba viața și de a îndrepta nedreptățile săvârșite (Luca 19, 1-10).
La fel, în pilda fiului risipitor, tatăl nu își întâmpină copilul întors acasă cu o înșiruire de acuzații. Aleargă înaintea lui, îl îmbrățișează și îl primește cu bucurie.
Nu pentru că risipirea averii ar fi fost un lucru bun, ci pentru că întoarcerea fiului era mai importantă decât umilirea lui.
Așa lucrează iubirea dumnezeiască: nu justifică păcatul, ci îl ajută pe păcătos să se desprindă de el.
Un cuvânt bun poate ridica un suflet căzut
În viața duhovnicească, un cuvânt potrivit, rostit la vremea potrivită, poate avea urmări nebănuite.
Sunt oameni care au crescut auzind numai că nu sunt buni de nimic. Alții au fost mustrați atât de des, încât au ajuns să creadă că nu se mai pot schimba. Pentru asemenea suflete, o încurajare sinceră poate fi începutul vindecării.
Gândiți-vă la un om care încearcă să se întoarcă la Biserică după mulți ani. Poate nu știe toate rugăciunile, poate nu cunoaște rânduielile și poate încă se luptă cu patimi grele.
Ce îl va ajuta mai mult: să i se amintească necontenit cât de departe este de viața creștină sau să i se spună că primul pas spre Dumnezeu este prețios?
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi.” (1 Tesaloniceni 5, 14).
Aceasta nu înseamnă să renunțăm la adevăr, ci să-l mărturisim cu discernământ și milă.
De ce sfinții fac pogorăminte celor neputincioși?
O altă observație importantă a ieromonahului Savatie Baștovoi privește nevoia de apreciere a oamenilor aflați la începutul creșterii lor sufletești.
Cei înaintați în viața duhovnicească nu mai caută lauda oamenilor. Ei își găsesc bucuria în Dumnezeu. Dar cei slabi au adesea nevoie de încurajare, asemenea copiilor care prind curaj atunci când părinții le recunosc strădania.
Un copil care încearcă pentru prima dată să facă un lucru bun are nevoie să simtă că efortul său este văzut. Dacă primește numai critică, poate renunța. Dacă este încurajat cu înțelepciune, va dori să crească.
Tot astfel se întâmplă și în viața duhovnicească.
Pogorământul nu este nepăsare față de poruncile lui Dumnezeu, ci o formă de grijă pastorală, prin care omul este ajutat să înainteze potrivit puterilor sale.
Sfinții înțeleg că nu toate sufletele pot purta aceeași povară. De aceea, uneori, aleg să încurajeze înainte de a mustra și să aline înainte de a îndrepta.
Să învățăm să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om
Una dintre cele mai grele nevoințe creștine este să descoperim binele în omul care ne-a supărat, ne-a dezamăgit sau ne-a făcut rău.
Este ușor să lăudăm pe cineva drag. Mult mai greu este să recunoaștem o virtute în omul pe care îl considerăm păcătos.
Și totuși, tocmai aici începe lucrarea smereniei.
Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu. Păcatul poate întuneca acest chip, dar nu îi anulează demnitatea. Nimeni nu trebuie confundat definitiv cu greșelile sale.
Când descoperim o faptă bună la cineva pe care îl judecam aspru, ni se oferă și nouă prilejul de a ne vindeca de mândrie.
Poate că omul pe care îl disprețuim are o milostenie ascunsă. Poate că acela pe care îl socotim slab se roagă cu lacrimi. Poate că păcătosul pe care îl condamnăm se pocăiește mai sincer decât noi.
Numai Dumnezeu cunoaște deplin adâncul inimii omenești.
Sfinții nu laudă păcatul, ci binele care poate învinge păcatul
Așadar, ce-i de mirare că sfinții îi laudă pe păcătoși?
Nu este nimic de mirare atunci când înțelegem că sfințenia adevărată este nedespărțită de smerenie, milă și dragoste.
Sfinții nu laudă fărădelegile, nu ascund adevărul și nu încurajează rămânerea în păcat. Ei văd însă, dincolo de cădere, omul care poate fi ridicat prin harul lui Dumnezeu.
În loc să zdrobească trestia frântă, caută să o sprijine. În loc să stingă ultima scânteie de nădejde, încearcă să o aprindă din nou.
Aceasta este o lecție de mare preț și pentru noi. În familie, în comunitate, la locul de muncă și chiar în Biserică, putem alege între a evidenția necontenit neputințele celorlalți și a încuraja binele pe care îl descoperim în ei.
Un cuvânt de laudă sinceră, izvorât din dragoste, poate deveni începutul pocăinței unui om. Iar o inimă care învață să vadă binele în aproapele se apropie, ea însăși, de duhul sfințeniei.
Să-L rugăm, așadar, pe Dumnezeu să ne dăruiască ochi care să vadă dincolo de greșeli, inimă care să iubească fără interes și înțelepciune care să știe când să mustre și când să mângâie.
Pentru că, în cele din urmă, nu cel care descoperă cele mai multe păcate ale altora este mai aproape de Dumnezeu, ci acela care, cunoscându-și propriile neputințe, nu încetează să-și iubească aproapele.